O palmă dintr-o peșteră indoneziană ar putea fi cea mai veche artă rupestră cunoscută

O siluetă palidă de mână, abia vizibilă pe un perete de calcar din Indonezia, schimbă din nou cronologia creativității umane. Arheologii care au analizat descoperirea spun că șablonul ar fi fost realizat cu cel puțin 67.800 de ani în urmă, ceea ce îl plasează în fruntea celor mai vechi urme de artă pe stâncă datate până acum. Descoperirea a fost raportată pe 21 ianuarie 2026 și discutată în legătură cu un studiu publicat în Nature.

Ceea ce face cazul și mai interesant este contextul: desenul nu se află într-un colț „pierdut” al lumii, ci într-o peșteră vizitată de turiști, pe insula Muna, în sud-estul arhipelagului Sulawesi. Cu alte cuvinte, a stat la vedere mult timp, între picturi mai recente cu animale și alte figuri, fără să fie observat ca posibil record mondial.

De ce contează datarea de 67.800 de ani

În arta rupestră, „când” e la fel de important ca „ce”. Problema e că vopseaua în sine se datează greu, iar multe picturi au fost încadrate cronologic doar indirect. În cazul șablonului din peștera Liang Metanduno, echipa a obținut o vârstă minimă analizând depuneri foarte fine de calcit formate peste pigment, folosind datarea de tip uraniu-serie, o abordare folosită atunci când există crustă minerală asociată picturii. Esențial este termenul „minim”: mâna ar putea fi chiar mai veche, pentru că depunerea de calcit s-a format după realizarea șablonului.

Datarea nu e doar o chestiune de recorduri, ci un instrument care schimbă felul în care înțelegem oamenii preistorici. O imagine fixată într-un interval de timp devine un reper pentru migrații, pentru evoluția simbolurilor și pentru modul în care comunitățile își construiau identitatea. Fără astfel de ancore, arta rupestră rămâne fascinantă, dar greu de legat de marile transformări ale istoriei umane.

Vezi și:

Mesajul emoționant transmis de MApN pentru pilotul care a murit salvând un câine. „Trebuie să rămână pentru noi o lecție”

Detalii dureroase despre tatăl care a murit alături de fiica sa în accidentul din Cluj. Vecinul care i-a dat prioritate l-a împins apoi spre moarte

Pentru comparație, tot în Sulawesi a fost discutată în ultimii ani o scenă narativă cu figuri umane stilizate și un porc sălbatic, datată la cel puțin 51.200 de ani. Diferența de peste 16.000 de ani dintre aceste praguri sugerează că tradițiile artistice din regiune au o adâncime temporală mult mai mare decât se credea și că nu vorbim despre un episod izolat, ci despre o cultură vizuală repetată și adaptată de-a lungul generațiilor.

Conturul estompat al unei mâini trecuse neobservat printre picturi mai recente cu animale și alte figuri. Fotografie: Nature

Cum a fost făcut șablonul și de ce arată „ciudat”

Șabloanele de mână se obțin printr-o tehnică simplă, dar spectaculoasă: îți lipești palma de perete și pulverizezi pigment în jurul ei, de obicei suflând din gură un amestec de ocru și apă. Rezultatul e negativul mâinii, o „semnătură” care rămâne pe piatră. În peștera de pe insula Muna, conturul este estompat și parțial acoperit de un motiv mai recent, dar încă suficient de clar încât să ridice o întrebare: de ce are degete înguste, ascuțite, aproape ca niște gheare?

Cercetătorii implicați în proiect sugerează că forma ar putea fi intenționat modificată și încărcată simbolic, poate pentru a evoca gheare de animal sau o ființă hibridă din imaginarul de atunci. Astfel de „ajustări” nu sunt un detaliu minor: ele pot indica jocuri simbolice, ritualuri sau dorința de a depăși reprezentarea realistă a corpului. O mână obișnuită spune „am fost aici”; o mână transformată poate spune „cine sunt” sau „ce invoc”.

Totuși, interpretările trebuie păstrate în frâu. Există posibilitatea ca degetele ascuțite să fi apărut accidental, dacă autorul și-a mișcat degetele în timpul pulverizării pigmentului sau dacă o parte a conturului s-a pierdut în timp. De aceea, discuția despre intenționalitate rămâne una deschisă, iar comunitatea științifică tinde să ceară mai multe exemple similare, din straturi bine datate, înainte de a trage concluzii ferme.

O imagine îmbunătățită care arată degetele înguste și ascuțite ale șablonului. Fotografie: Nature

Indonezia, Sahul și traseul spre Australia

Descoperirea nu e doar despre artă, ci și despre drumuri. Arheologii leagă șablonul de marile migrații din preistorie, în special de trecerea din masa continentală asiatică numită Sunda către Sahul, supercontinentul care lega Australia, Noua Guinee și Tasmania atunci când nivelul mării era mult mai scăzut. Chiar și cu mări retrase, nu exista o „autostradă” terestră completă. Oamenii tot ar fi avut nevoie să traverseze ape deschise și să „sară” din insulă în insulă, ceea ce implică planificare, tehnologie și probabil cunoașterea curenților și anotimpurilor.

În acest scenariu, Sulawesi și insulele din jur devin piese-cheie: dacă grupuri umane au trecut pe acolo, e logic să fi lăsat urme culturale, nu doar oase sau unelte. Arta rupestră poate funcționa ca un indiciu despre prezență, despre rute și despre felul în care comunitățile își marcau spațiile importante. Un șablon de mână nu e doar un desen; e o amprentă socială, fixată într-un loc care, probabil, avea sens pentru grup.

Unii cercetători cred că astfel de indicii susțin ideea unei așezări timpurii în nordul Australiei, în jurul pragului de 65.000 de ani. Evident, o singură descoperire nu „dovedește” o rută, dar completează un puzzle în care fiecare dată sigură contează, mai ales într-o regiune unde condițiile tropicale pot distruge rapid urmele arheologice.

Cine a lăsat amprenta: Homo sapiens, neanderthalieni sau denisoveni?

Autorii studiului susțin că modificările observate ar face șablonul „complex” și, prin urmare, probabil realizat de Homo sapiens. Numai că preistoria nu respectă granițele confortabile. În Europa, există exemple de marcaje cu ocru și șabloane de mână din peșteri spaniole datate la peste 64.000 de ani, atribuite neanderthalienilor, tocmai pentru că sunt mai vechi decât sosirea acceptată a oamenilor moderni în acele regiuni. Dacă neanderthalienii puteau produce astfel de expresii vizuale, atunci argumentul că „numai Homo sapiens face artă complexă” devine mai fragil.

Mai mult, în Asia, ecuația include și denisovenii, o ramură umană înrudită, încă greu de conturat complet, dar despre care se știe că a ocupat arii vaste și că a interacționat genetic cu populații moderne. Ipoteza că și ei ar fi putut contribui la astfel de tradiții artistice nu poate fi exclusă, în lipsa unor indicii directe despre cine a fost acolo la momentul respectiv.

Un specialist care a lucrat pe artefactele din peșterile spaniole a atras atenția că „degetele ascuțite” ar putea să nu fie intenționate și că a vorbi despre „complexitate” ar putea fi o suprainterpretare. Observația e importantă, pentru că arată cum funcționează știința aici: datarea poate fi solidă, dar sensul imaginii rămâne negociat, contestat și rafinat pe măsură ce apar exemple noi.

Ce rămâne după o posibilă „cea mai veche” descoperire

Chiar dacă șablonul de pe insula Muna rămâne, deocamdată, candidat la titlul de cea mai veche artă rupestră cunoscută, valoarea lui reală este alta: împinge cercetarea către zone și mai puțin explorate și obligă la o privire mai atentă asupra pereților deja „văzuți”. Faptul că imaginea a fost observată într-o peșteră turistică sugerează că astfel de relicve pot fi ascunse la vedere, estompate, suprapuse de picturi mai recente sau acoperite de depuneri naturale.

În același timp, descoperirea arată că arta rupestră nu e un fenomen „european” care s-a întâmplat la un moment dat și apoi s-a răspândit, ci un limbaj uman cu potențial de apariție în mai multe regiuni, în contexte diferite. Dacă urmărești domeniul, ține cont că următoarele mari schimbări vor veni din două direcții: metode de datare tot mai precise și interpretări comparate pe seturi mari de exemple, nu pe un singur șablon spectaculos. Iar până atunci, palma din Liang Metanduno rămâne un gest simplu, dar greu de ignorat: un om, într-o peșteră, suflând ocru pe piatră, fără să știe că peste zeci de mii de ani cineva va încerca să-i înțeleagă intenția.

Inteligența artificială schimbă războiul din Orientul Mijlociu. Decizii mai rapide, lovituri optimizate și erori care pot costa vieți