M-am uitat la „Wuthering Heights” (2026) și am rămas impresionată, dar nu devastată. „La răscruce de vânturi”, între spectacol gotic și emoție ratată

Există adaptări care încearcă să „traducă” un roman, și există adaptări care îl folosesc ca pe un combustibil pentru propriul lor delir controlat. Wuthering Heights (2026) al lui Emerald Fennell intră fără ezitare în a doua categorie: un film apăsător, uneori de o frumusețe aproape agresivă, dar și o ecranizare care pare să se certe, din când în când, chiar cu miezul cărții lui Emily Brontë.

În jurul filmului s-a făcut deja mult zgomot, iar primele reacții au oscilat între fascinație și respingere. Inclusiv comparațiile „de scor” au devenit parte din conversație: romanul are în jur de 3,9/5 pe Goodreads, în timp ce filmul apare la 6,3/10 pe IMDb, ceea ce spune, măcar ca temperatură generală, că publicul îl simte mai rece decât reputația sursei. Asta nu înseamnă automat că filmul e „prost”, ci că materialul adaptat e dificil prin însăși natura lui: o poveste densă emoțional, cu personaje care nu cer să fie iubite, ci să fie înțelese.

Povestea și personajele, când fidelitatea devine opțiune

Fennell (Saltburn – absolut superb) semnează regia și scenariul, iar asta se vede imediat: filmul are voce, are intenție, are un simț al provocării care refuză cumințenia. Catherine „Cathy” Earnshaw (Margot Robbie) e prezentată ca o forță care mușcă din aer, iar Heathcliff (Jacob Elordi) e un magnet al violenței emoționale, mai degrabă decât un „romantic întunecat” de poster. În jurul lor gravitează Nelly Dean (Hong Chau), martorul-oglindă care înțelege, notează și suportă, apoi Edgar Linton (Shazad Latif), contragreutatea socială, și Isabella Linton (Alison Oliver – mi-a plăcut foarte mult cum a jucat, dintre toți), prinsă într-o spirală în care deciziile par să vină mereu prea târziu.

Problema e că filmul, în dorința lui de a fi „aspru” și „modern” ca senzație, sare uneori peste nuanțe care făceau romanul să doară. Se simte o libertate de adaptare „loose”, asumată, iar asta îl ajută ca film autonom, dar îl rănește ca Brontë. Unele momente sunt simplificate până la melodramă, iar altele sunt împinse spre o teatralitate care poate părea puerilă, mai ales când tensiunea ar fi avut nevoie de tăcere și ambiguitate, nu de accent pus cu markerul.

Vezi și:

Imagini rare cu Maria şi Traian Băsescu. Cum a început povestea de iubire dintre fostul preşedinte şi prima doamnă a României

Prognoza meteo actualizată pentru Paște 2026. Meteorologii anunță surprize de la vreme în weekendul 11–12 aprilie

În schimb, când filmul respiră, respiră bine: relația Cathy–Heathcliff rămâne, în esență, o poveste despre dorință ca auto-sabotaj, una toxică. Dacă îl judeci ca film în sine, nu ca „examen de fidelitate”, poți vedea și meritul: o tragedie gotică spusă cu nerv contemporan, care refuză să îndulcească toate colțurile aspre.

Imaginea: un film frumos, uneori până la cruzime

Aici e zona în care Wuthering Heights (2026) câștigă fără să negocieze. Directorul de imagine Linus Sandgren filmează lumea ca pe o rană deschisă: cerul pare mereu prea jos, iar peisajele au o greutate care apasă pe personaje, nu le „eliberează” romantic. În multe cadre, filmul e aproape sculptural: costume, noroi, piele, lumină rece, interior de casă care pare să nu se mai termine. E genul de cinema care îți rămâne în memorie pe fragmente vizuale, chiar și când nu ești convins de alegerea emoțională a scenei.

Totuși, frumusețea asta vine și cu un cost: filmul se îndrăgostește uneori de propria estetică. Când stilul devine scop, povestea începe să pară împinsă din spate, ca și cum personajele trebuie să „servească” o imagine, nu invers. Într-un roman precum Wuthering Heights, unde totul e neliniște și moralitate îndoielnică, excesul vizual poate funcționa ca atmosferă, dar poate funcționa și ca distanță: privești, admiri, apoi rămâi pe dinafară.

Vezi și:

Cum gestionezi toate abonamentele de streaming dintr-un singur loc

Trailerul final pentru The Super Mario Galaxy Movie a apărut, iar surpriza mare vine odată cu Wart, unul dintre cei mai ciudați răufăcători din universul Mario

Din detaliile de epocă până la simbolistica accesoriilor, filmul își construiește o lume coerentă. Decorurile, costumele și felul în care camera insistă pe texturi creează un „frig” constant, ca și cum povestea ar fi înghețată în propria obsesie.

Interpretările: Margot Robbie domină, dar cuplul nu aprinde scânteia

Margot Robbie face un rol care se simte lucrat pe interior, nu doar „jucat”: Cathy e capricioasă, lucidă, crudă, apoi fragilă, cu o energie care pare că își caută propria ieșire de urgență. Fennell o folosește ca pe o flacără care se vede de la distanță, iar Robbie chiar are prezența necesară pentru un personaj greu de iubit, dar imposibil de ignorat.

Și totuși: chimie. Aici, pentru mine, filmul scârțâie cel mai tare. Jacob Elordi îl face pe Heathcliff intens, fizic, amenințător, însă dinamica lui cu Robbie nu are acea combinație de inevitabil și autodistructiv care ar trebui să te tragă în abis. În loc să simți că sunt doi oameni condamnați să se recunoască, simți uneori că sunt doi actori care se întâlnesc în scene spectaculoase, dar nu se „agăță” emoțional unul de altul.

În plan secund, Hong Chau ca Nelly Dean aduce stabilitate și nerv, iar asta e esențial într-o poveste care riscă să devină doar furtună. Shazad Latif construiește un Edgar Linton mai puțin „salvator” și mai mult „ordine socială”, iar Alison Oliver prinde foarte bine tragedia Isabelei, personaj care, în multe adaptări, e tratat ca simplă piesă de intrigă. Prezențele precum Martin Clunes (Mr. Earnshaw) și Ewan Mitchell (Joseph) completează un ansamblu solid, chiar dacă scenariul nu le dă mereu spațiu egal.

Owen Cooper a intrat brusc pe radarul publicului odată cu rolul lui Jamie Miller din miniseria Netflix „Adolescence”, unde a impresionat printr-o interpretare intensă și foarte naturală într-un serial filmat în cadre lungi, fără „plasă de siguranță” a montajului, lucru care i-a pus în valoare controlul emoțional și expresivitatea. În 2026, trece spre cinema într-o zonă complet diferită, jucându-l pe Heathcliff copil în „Wuthering Heights”, iar pentru mine interpretarea lui e specială: are o sensibilitate tăcută și o intensitate controlată care fac personajul credibil, fără să forțeze dramatismul, astfel încât simți din priviri și gesturi mici câtă rană și încăpățânare se adună în el.

Muzica: între partitura lui Anthony Willis și pop-ul gotic al lui Charli XCX

Coloana sonoră e, paradoxal, una dintre cele mai „curajoase” idei ale filmului. Anthony Willis semnează scorul și lucrează cu tensiuni și absențe, nu doar cu „teme” memorabile. Apoi vine stratul pop: Charli XCX contribuie cu piese originale, dezvoltate într-un proiect de tip album, cu o estetică ce amestecă alt-pop, baroque pop și întuneric electronic.

Ideea e excelentă pe hârtie și, uneori, excelentă și în film: cântecele pot amplifica febra, pot face povestea să pară contemporană fără să-i rupă oasele. În alte momente, însă, simți lipitura: ca și cum filmul vrea să fie simultan gotic clasic și „statement pop” pentru cultura de azi. Pentru unii, contrastul va fi exact condimentul care îl face memorabil; pentru alții, va părea că emoția e înlocuită de concept.

Finalul tragic: puternic ca imagine, insuficient ca rană

Da, finalul are ceva frumos vizual, emoționant în intenție și tragic în forma lui. Filmul știe să închidă cercul cu gravitate și cu acel sentiment de „nu mai avea cum să fie altfel”. Ca experiență de cinema, e satisfăcător: simți că ai văzut o tragedie, nu o poveste de dragoste.

Și totuși, m-a lovit mai puțin decât ar fi trebuit. În cazul meu, emoția nu a ajuns să treacă de bariera stilului și de lipsa de chimie dintre Robbie și Elordi. Am rămas cu impresia unui film bun, uneori superb, uneori prea preocupat să fie „tare” și „aspru”, dar care n-a reușit să mă zguduie cu adevărat. Ca termen de comparație personal, Hamnet m-a dus mult mai adânc în durere și tandrețe; Wuthering Heights (2026) m-a ținut mai mult la suprafață, chiar dacă m-a hipnotizat pe drum.

În rest, ca date „de buletin”: filmul are 136 de minute, e produs de Emerald Fennell, Josey McNamara și Margot Robbie, sub umbrela MRC, LuckyChap Entertainment și Lie Still, și e distribuit de Warner Bros.

Verdict: un film intens, arătos și ambițios, cu interpretări puternice în jur și o coloană sonoră care riscă mult. Dar, în centrul lui, povestea de dragoste care ar trebui să rupă ceva în tine rămâne, pentru mine, mai mult demonstrată decât trăită.

Un gigant din tehnologie taie mii de locuri de muncă pentru a finanța cursa inteligenței artificiale