Luna îți „fură” atmosfera: cum ajung fragmente din aerul Pământului în solul lunar

De ani buni, Luna pare un vecin inert: nu are aer respirabil, nu are vreme, nu are „viață” la suprafață. Și totuși, în liniștea asta aparentă se întâmplă un transfer lent, dar constant, care leagă Pământul de satelitul său mai strâns decât credeai: particule din atmosfera noastră ajung pe Lună și rămân prinse în solul ei.

Un studiu publicat pe 11 decembrie 2025 arată că Luna absoarbe, de foarte mult timp, ioni proveniți din straturile superioare ale atmosferei terestre, iar „autostrada” pe care circulă acești ioni nu este doar vântul solar, ci chiar câmpul magnetic al Pământului. Descoperirea schimbă o explicație veche de aproximativ 20 de ani, construită în jurul mostrelor aduse de misiunile Apollo.

Cum ajung ionii din atmosferă pe Lună

În straturile superioare ale atmosferei, radiația solară și interacțiunile cu particule energice pot „smulge” electroni din atomi și molecule. Așa apar ionii: fragmente încărcate electric, mult mai ușor de influențat de câmpuri magnetice. O parte dintre acești ioni pot scăpa, treptat, în spațiu, mai ales când sunt „împinși” de fluxurile de particule venite de la Soare, adică de vântul solar.

Intuiția clasică suna simplu: dacă Pământul are magnetosferă, atunci acest scut ar trebui să blocheze o parte din pierderile atmosferice. Numai că simulările moderne, plus analiza urmelor chimice din regolitul lunar, arată un paradox: în anumite condiții, tocmai liniile câmpului magnetic devin un ghidaj, canalizând ionii de-a lungul magnetotail-ului (coada magnetică a Pământului) până în apropierea Lunii.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Momentul-cheie este atunci când Luna traversează „coada” magnetosferei terestre, adică zona alungită din partea opusă Soarelui. Asta se întâmplă aproximativ în preajma Lunii pline, când Pământul se aliniază între Soare și Lună. În loc să fie doar o barieră, magnetotail-ul funcționează ca un set de „benzi transportoare” invizibile pentru particulele încărcate.

De ce răstoarnă teoria veche și ce spune solul lunar

De la Apollo încoace, cercetătorii au găsit în regolit urme de substanțe volatile (componente care se evaporă ușor), inclusiv semnături care indică origini terestre pentru anumite particule – de pildă, ioni de azot. Explicația a fost mult timp că vântul solar ar fi putut „culege” astfel de fragmente din atmosfera superioară și le-ar fi dus spre Lună. Problema: o teorie dominantă, apărută în jurul lui 2005, spunea că acest transfer ar fi fost eficient doar înainte ca Pământul să-și dezvolte complet magnetosfera, tocmai pentru că scutul magnetic ar fi trebuit să oprească particulele.

Noul studiu (publicat în Communications Earth & Environment) combină date din mostrele Apollo cu simulări 3D ale interacțiunii dintre vântul solar, atmosfera Pământului și magnetosferă. Concluzia: transferul devine de fapt cel mai eficient când Luna se află în magnetotail. Cu alte cuvinte, „scutul” nu doar apără, ci uneori și direcționează.

Asta schimbă și felul în care te uiți la regolit: nu mai e doar „praf lunar”, ci o arhivă. Dacă particule din atmosferă au ajuns acolo pe parcursul a miliarde de ani, strat după strat, atunci solul lunar poate păstra urme despre evoluția atmosferei și a câmpului magnetic terestru. Cercetătorii sugerează chiar că transferul ar fi putut deveni relevant la scurt timp după stabilizarea magnetosferei, cu miliarde de ani în urmă, și că procesul continuă și azi.

Ce înseamnă pentru misiunile viitoare și pentru resursele Lunii

Partea practică devine brusc interesantă: dacă Luna a tot primit ioni și alte fragmente volatile dinspre Pământ, atunci cantitatea totală acumulată, în anumite regiuni, ar putea fi mai mare decât estimările conservatoare. Nu vorbim despre „atmosferă lunară” în sens clasic, ci despre urme prinse în granule de regolit, care pot fi eliberate și analizate.

Dacă te pasionează „când se întâmplă” fenomenul, urmărește Luna plină cu altă perspectivă: atunci Luna traversează magnetotail-ul și, conform simulărilor, crește șansa ca particule ghidate de liniile magnetice să ajungă în vecinătatea ei. Nu ai cum să vezi cu ochiul liber ionii, dar poți lega faza de un mecanism real, repetitiv, care rulează lunar deasupra capului tău.

În același timp, rezultatele sunt o invitație pentru misiuni noi care aduc mostre: fiecare „mână” de regolit colectată din altă zonă poate completa puzzle-ul. NASA își pregătește revenirea cu echipaj în spațiul cislunar prin Artemis II (programată „nu mai târziu de aprilie 2026”, conform paginii oficiale), iar misiunile următoare ar trebui să ducă din nou oameni spre suprafața Lunii.

Poate cel mai valoros „bonus” rămâne însă comparativ: dacă înțelegi cum Pământul pierde (puțin câte puțin) particule către Lună, începi să modelezi mai bine și istoria altor planete. Marte, de exemplu, nu mai are azi un câmp magnetic global puternic, dar există indicii că în trecut a avut unul; iar felul în care atmosfera se scurge în timp poate influența direct habitabilitatea. Noul mecanism – în care magnetosfera poate canaliza, nu doar bloca – adaugă o piesă importantă în discuția despre cum rămân planetele „prietenoase” cu viața pe scări de timp geologice.