Filtrul care prinde „chimicalele eterne” de 100 de ori mai repede decât cărbunele activ, ce spun cercetătorii

Ideea că apa poate arăta perfect limpede și totuși să conțină poluanți „invizibili” nu mai e, de mult, un scenariu de laborator. În ultimii ani, discuția despre PFAS – așa-numitele „chimicale eterne” – a ieșit din zona strict științifică și a ajuns în preocupările publice, tocmai pentru că vorbim despre compuși foarte stabili, greu de eliminat și depistați în tot mai multe surse de apă.

Pe 3 februarie 2026, o echipă internațională de cercetători a prezentat o tehnologie de filtrare care ar putea schimba regulile jocului: un material capabil să rețină PFAS de aproximativ 100 de ori mai rapid decât filtrele comerciale pe bază de carbon. Dincolo de cifre, miza reală este alta: dacă poți captura repede poluantul și apoi îl poți distruge controlat, scazi costurile, timpul de tratare și volumul de deșeuri secundare.

De ce PFAS sunt atât de greu de eliminat din apă

PFAS (per- și polifluoroalchilate) sunt o familie mare de substanțe sintetice folosite de decenii pentru proprietăți foarte căutate industrial: resping apă și grăsimi, rezistă la căldură și la reacții chimice. Le găsești, istoric, în spume de stingere a incendiilor, ambalaje alimentare, textile impermeabile, tapițerii sau vase antiaderente. Tocmai această „performanță” le face problematice: legătura carbon–fluor este printre cele mai rezistente din chimia organică, iar o parte dintre PFAS persistă în mediu perioade extrem de lungi.

În plus, nu vorbim despre câteva molecule, ci despre un „univers” întreg: mii de variații, cu comportamente diferite în apă și în organisme. Dovezile sunt cele mai solide pentru unele efecte asociate cu expunerea la anumite PFAS (în special PFOA și PFOS), precum creșteri ale colesterolului, modificări ale enzimelor hepatice, răspuns imun mai slab la unele vaccinuri, hipertensiune în sarcină, greutate mai mică la naștere și asociere cu cancer renal și testicular (în special pentru PFOA).

Horoscop 4 februarie 2026. Zodia care poate fi dezamăgită în iubire dacă ia decizii pripite

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Contextul devine și mai apăsător când apar date de monitorizare care sugerează contaminare larg răspândită. Inclusiv în spațiul public s-a discutat intens despre apa potabilă și despre faptul că PFAS au fost detectate în multe probe analizate, în funcție de regiune și metodologie. Iar discuția despre apa de ploaie și încărcătura de PFAS a arătat cât de globală a devenit problema: nu e vorba doar de un râu sau de o comunitate, ci de un tip de poluare care circulă și se acumulează.

Cum funcționează filtrul pe bază de hidroxid dublu stratificat

Noutatea vine dintr-un material numit hidroxid dublu stratificat (LDH), realizat din straturi pe bază de cupru și aluminiu, cu nitrați între straturi. În testele descrise de autori, această combinație a reținut PFAS (cu focus pe PFOA) extrem de eficient și rapid: cercetătorii vorbesc despre o viteză de adsorbție de ordinul minutelor și despre performanțe net superioare filtrelor comerciale cu carbon activ.

De ce ar fi atât de eficient? Pe scurt, structura în straturi are o mică „asimetrie” de sarcină electrică. Asta favorizează atragerea unor molecule ca PFOA, care se leagă puternic de material. Practic, filtrul funcționează ca o suprafață „lipicioasă” pentru anumite PFAS: odată ce moleculele ajung la stratul activ, sunt prinse și rămân acolo.

Partea care contează la fel de mult este ce se întâmplă după ce filtrul se satură. Multe tehnologii doar „mută” poluantul în altă parte, iar apoi rămâi cu un mediu solid contaminat care trebuie tratat ca deșeu periculos. Aici intervine ideea de platformă regenerabilă: materialul saturat este încălzit și tratat în prezența carbonatului de calciu, astfel încât LDH poate fi „curățat” pentru reutilizare, iar o parte semnificativă din PFOA își pierde structura fluorurată prin defluorinare. Pe românește, nu doar capturezi poluantul, ci îl și „dezactivezi” chimic într-un mod controlat.

În urma acestui pas, rămâne un reziduu pe bază de fluor și calciu, considerat mai stabil. Avantajul conceptual e clar: în loc să tot schimbi cărbune activ încărcat cu PFAS, obții un ciclu în care adsorbantul e refolosit, iar substanța problematică e transformată într-o formă mai ușor de gestionat.

De la laborator la stația de epurare

Chiar dacă rezultatele sunt promițătoare, diferența dintre „merge în laborator” și „merge în infrastructură” e uriașă. În practică, apa contaminată nu conține un singur PFAS, ci amestecuri, plus săruri, materie organică și alți contaminanți care pot concura pentru aceleași suprafețe de adsorbție. Cercetătorii spun că au testat materialul și pe apă provenită din surse reale (râu, apă de la robinet, apă uzată), ceea ce e un pas bun, dar scalarea în instalații industriale, în flux continuu, rămâne pragul critic.

Totuși, presiunea de reglementare crește, iar asta poate accelera adoptarea. În Uniunea Europeană au intrat în joc cerințe mai clare de monitorizare a PFAS în apa destinată consumului uman, iar asta împinge operatorii spre soluții care pot trata volume mari la costuri previzibile. Într-un astfel de cadru, o tehnologie care prinde repede poluantul și reduce povara deșeurilor secundare devine atractivă pentru stații de tratare și pentru instalații de epurare, mai ales acolo unde filtrele cu carbon activ se schimbă des, iar costurile de operare cresc.

Dacă vrei să reduci expunerea la PFAS la nivel de locuință, urmărește ideea simplă: nu orice filtru „pentru apă” e și filtru pentru PFAS. Caută dispozitive testate și certificate pentru reducerea PFAS și verifică exact ce substanțe sunt acoperite de certificare, nu doar afirmațiile generale de pe ambalaj. În plus, uită-te atent la mentenanță: un filtru bun, folosit peste durata recomandată, poate ajunge să nu mai reducă eficient contaminanții, iar uneori chiar să îi elibereze înapoi în apă, în funcție de tehnologie și de condițiile de utilizare.

Pe termen mediu, adevărata miză a descoperirii nu este doar performanța „de 100 de ori mai rapid”, ci combinația dintre captare foarte rapidă și posibilitatea de regenerare plus distrugere chimică. Dacă această abordare își păstrează eficiența și la scară industrială, discuția despre PFAS s-ar putea muta din zona „nu prea avem ce face” în zona „avem o unealtă serioasă care merită implementată”.