Corpul ar emite o lumină extrem de slabă care dispare la moarte, arată un studiu

Ideea că „viața strălucește” sună ca o metaforă bună, nu ca o propoziție de laborator. Și totuși, un experiment realizat de cercetători din Canada a reaprins o discuție veche din biologie și fizică: organismele vii ar emite, în permanență, un flux extrem de slab de fotoni în zona vizibilă, iar acest „licăr” se diminuează clar după moarte.

Nu e vorba despre o aură pe care o vezi cu ochiul liber și nici despre un efect paranormal. Lumina descrisă în studiu este atât de slabă încât ai nevoie de camere ultrasensibile, cutii complet întunecate și controale stricte ca să o detectezi. Dar tocmai faptul că măsurătorile au fost făcute pe organisme întregi (nu doar pe celule izolate) și că diferența „înainte vs. după” a ieșit atât de clar i-a făcut pe mulți să privească fenomenul cu mai multă seriozitate.

În literatura științifică, fenomenul este descris adesea ca „ultraweak photon emission” (emisie ultra-slabă de fotoni), uneori popularizat sub numele de biophotoni. Pe scurt, anumite reacții biochimice pot produce fotoni ca „subprodus” al proceselor metabolice, mai ales atunci când în celule apar molecule reactive asociate stresului oxidativ. În mod normal, corpul gestionează aceste procese prin sisteme antioxidante și mecanisme de reparare, dar activitatea lor continuă poate lăsa urme detectabile sub formă de lumină ultrafaintă.

Există un motiv pentru care subiectul a fost mult timp tratat cu suspiciune. În cultura populară, orice discuție despre „lumină în jurul corpului” se amestecă rapid cu idei despre câmpuri energetice, aure și tot felul de afirmații fără suport. Diferența aici este metoda: cercetătorii nu „simt” lumina, nu o „interpretează” și nu o leagă de emoții. Ei încearcă să numere fotoni, în condiții controlate, și să compare statistic nivelul de emisie între organisme vii și aceleași organisme după ce nu mai sunt vii.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Un alt punct important: lumina despre care se vorbește este acoperită în mod obișnuit de „zgomotul” mediului. Între lumina ambientală, radiația termică, reflexiile și sensibilitatea limitată a senzorilor, semnalul e ușor de înecat. De aceea, studiile de genul acesta sunt greu de făcut corect și pot genera controverse. Dar exact aici intervine interesul: dacă reușești să izolezi semnalul și să-l reproduci, ai o fereastră nouă către starea fiziologică a țesuturilor.

Cum au fost testate animalele și plantele: camere ultrasensibile și comparația „înainte și după”

Experimentul descris a folosit șoareci și frunze de la două specii de plante, tocmai pentru a arăta că fenomenul nu e „o ciudățenie” a unui singur tip de organism. În cazul șoarecilor, cercetătorii au utilizat camere capabile să surprindă fotoni individuali în zona vizibilă, într-o incintă întunecată. Animalele au fost imobilizate și fotografiate timp de o oră cât erau în viață, apoi au fost fotografiate încă o oră după eutanasiere.

Un detaliu metodologic crucial este controlul temperaturii. După moarte, corpul se răcește, iar schimbările termice pot altera măsurătorile sau pot introduce artefacte. Pentru a evita confuzia dintre „scade lumina pentru că se schimbă temperatura” și „scade lumina pentru că se opresc procesele biologice”, șoarecii au fost menținuți la temperatura corporală și în perioada de după moarte. Asta nu face experimentul perfect, dar arată că echipa a încercat să excludă una dintre cele mai evidente variabile parazite.

Rezultatul raportat: camerele au detectat fotoni emiși înainte și după, însă numărul lor a scăzut semnificativ în intervalul de după moarte. Cu alte cuvinte, „licărul” asociat țesuturilor active metabolic pare să se diminueze clar când activitatea biologică încetează. Nu e o afirmație despre „suflet” sau „energie vitală” în sens mistic, ci despre diferența dintre o mașină biochimică în funcțiune și aceeași mașină oprită.

Pe partea de plante, echipa a testat frunze de Arabidopsis thaliana (o plantă-model folosită des în cercetare) și Heptapleurum arboricola (uneori cunoscută ca „dwarf umbrella tree”). Frunzele au fost supuse la stres: răni fizice și expunere la agenți chimici. Apoi au fost imaginate pe o durată mult mai lungă, tocmai pentru a vedea cum evoluează semnalul. Raportarea indică faptul că zonele rănite au emis mai multă lumină decât zonele intacte, pe tot intervalul de observație, sugerând o legătură între stres, reacții oxidative și intensitatea emisiei.

Ce ar putea însemna descoperirea: de la „glow” poetic la instrument non-invaziv

Dacă fenomenul este robust și reproductibil, partea cu adevărat interesantă nu e titlul spectaculos, ci aplicațiile posibile. În teorie, o emisie ultra-slabă de fotoni ar putea deveni un marker indirect pentru stresul oxidativ și pentru procese inflamatorii sau de deteriorare a țesuturilor. Asta ar fi valoros fiindcă ar permite monitorizare fără să „intri” în corp prin proceduri invazive. În agricultură, ideea e la fel de tentantă: dacă o frunză „se aprinde” mai intens când este stresată (de secetă, patogeni, substanțe toxice), ai putea detecta problemele devreme, înainte să fie vizibile cu ochiul liber.

Totuși, e important să nu sari peste pași. Între „am detectat un semnal în condiții de laborator” și „avem un instrument clinic” este un drum lung. Ai nevoie de standardizare, de calibrare între aparate, de separare între tipuri de stres (căldură vs. toxine vs. infecție) și de demonstrarea faptului că semnalul este suficient de specific ca să fie util. Altfel, riști să ai un indicator care îți spune doar „ceva se întâmplă”, fără să te ajute să înțelegi ce și de ce.

Mai există și problema mediului real. În laborator, poți controla întunericul și poți reduce zgomotul. Într-un spital sau într-o fermă, condițiile sunt mult mai haotice. Asta înseamnă fie că tehnologia ar trebui să devină mult mai sensibilă și mai inteligentă, fie că aplicațiile vor rămâne, o perioadă, limitate la cercetare și la medii specializate.

În final, studiul împinge o ușă care până acum a fost întredeschisă mai mult prin experimente pe celule sau țesuturi izolate. Arată că, măcar în anumite condiții, un organism întreg are un „semn luminos” extrem de slab, corelat cu starea de viu și cu stresul biologic. E o idee care prinde ușor la public pentru că sună aproape poetic, dar adevărata ei valoare stă în partea pragmatică: dacă putem măsura acest semnal în mod fiabil, am putea avea o unealtă nouă pentru a observa, de la distanță, cum se simt țesuturile și cum reacționează la stres. Iar asta, în știință, este întotdeauna un pas mare, chiar și atunci când lumina e abia un licăr.