Copiii care „dau swipe” pe cărți: semnalul de alarmă din școli

Imaginează-ți prima zi de școală: un copil primește o carte cartonată, o deschide… și încearcă s-o „deruleze” cu degetul, ca pe telefon. Nu e o glumă virală, ci un detaliu raportat de cadre didactice din Marea Britanie, într-un context mai larg: tot mai mulți copii ajung în anul de „reception” (echivalentul clasei pregătitoare) fără abilități de autonomie considerate de bază.

Dincolo de șocul cultural al gestului „swipe”, raportul descrie o problemă pragmatică: timpul de predare se evaporă în sarcini de îngrijire, iar decalajele dintre ce cred părinții și ce văd profesorii în clasă par să se adâncească.

De la carte la ecran: cum arată noul decalaj de dezvoltare

Datele vin dintr-un sondaj anual realizat de organizația Kindred Squared în rândul personalului din școlile primare. Estimările cadrelor didactice indică faptul că, în medie, 37% dintre copiii care intră în „reception” nu sunt „pregătiți pentru școală” din perspectiva unor repere de dezvoltare (nu „academice”, ci de autonomie și comunicare).

Problemele punctuale descrise în raport sunt, pe alocuri, surprinzătoare tocmai pentru că nu țin de litere sau cifre: 26% nu sunt toaletați, 28% nu pot mânca și bea independent, iar 25% au dificultăți cu abilități elementare de limbaj (de tipul: să-și spună numele sau să răspundă la întrebări simple). În același tablou apare și episodul care a făcut titluri: aproape o treime (32%) folosesc incorect cărțile, unii încercând să „atingă” sau să „dea swipe” pe pagini, ca pe un ecran.

Cum a apărut în public sora criminalului lui Mario Berinde: oamenii au reacţionat imediat

Horoscop 4 februarie 2026. Zodia care poate fi dezamăgită în iubire dacă ia decizii pripite

O parte importantă din personalul școlar pune acest recul de autonomie în legătură cu excesul de timp petrecut pe ecrane, atât de copii, cât și de adulți (prin modelare și prin felul în care se petrece timpul în familie). Ideea nu este că tehnologia „strică” automat copilăria, ci că, atunci când ajunge să înlocuiască interacțiunea, jocul activ și rutina, efectele se văd în lucruri concrete: răbdarea, limbajul, capacitatea de a urmări o instrucțiune sau de a sta la masă fără negocieri nesfârșite.

Cine plătește timpul pierdut: școala, părinții și serviciile publice

Când un copil nu e autonom, „costul” se vede imediat în orar. Profesorii și asistenții estimează că ajung să piardă aproximativ 1,4 ore pe zi cu schimbatul scutecelor sau cu gestionarea accidentelor de toaletă, iar în total circa 2,4 ore de timp de predare se duc pe recuperarea unor abilități de bază. Asta înseamnă mai puțin timp pentru joacă ghidată, limbaj, activități de grup și rutine – adică exact lucrurile care, în mod normal, ar trebui să ajute copiii să se așeze emoțional și social în mediul școlar.

Raportul indică și diferențe regionale (de exemplu, în nord-estul Angliei se menționează o incidență mai mare a problemelor legate de toaletare), iar explicațiile propuse nu se opresc la „telefonul strică tot”. Sunt invocate presiuni sistemice: resurse școlare întinse la maximum, așteptări scăzute, costul vieții, părinți care lucrează mai mult și au mai puțin timp pentru rutine, plus dificultatea de a ști „de unde începi” cu pregătirea pentru școală.

Interesant e și decalajul de percepție: 88% dintre părinți spun că micuțul lor e pregătit pentru școală, iar 35% cred chiar că e „mai pregătit decât majoritatea”. În același timp, 94% dintre părinți ar vrea ghidaj național clar despre ce înseamnă, practic, „pregătit de școală”. Când părinții cer astfel de repere, nu cer doar „liste de bifat”, ci un limbaj comun: ce anume se așteaptă de la un copil de 4–5 ani într-o clasă cu 25–30 de colegi, într-o zi lungă, cu reguli și tranziții.

Pe fundal există și o țintă politică: guvernul britanic urmărește ca 75% dintre copii să fie considerați „pregătiți” până în 2028. În paralel, statisticile oficiale arată că 68,3% dintre copii au fost evaluați cu un nivel bun de dezvoltare la finalul anului de „reception” în 2024/25, cu diferențe între regiuni. De aici vine și accentul pe investiții în educația timpurie și în servicii de sprijin pentru părinți, inclusiv prin centre comunitare orientate spre familie.

Ce poți face acasă înainte de prima zi de școală

Dacă iei în serios ideea că autonomia e „curriculumul invizibil” al clasei pregătitoare, planul devine mai simplu: construiești rutine, nu perfecțiune. Începe cu zonele care se văd imediat în clasă: mersul la toaletă (cât se poate), spălatul pe mâini, îmbrăcatul cu pași mici, mâncatul fără negociere infinită la fiecare înghițitură. Nu trebuie să fie „milimetric”; important e să exersezi consecvent, ca abilitatea să nu depindă de dispoziție.

În paralel, redu fricțiunea digitală din casă. Dacă ecranele sunt soluția automată pentru liniște, nu le demonizezi, dar le scoți din rolul de „bonă”. Ca reper general, pentru vârste mici se recomandă limitarea timpului de ecran și, mai ales, evitarea lui ca substitut pentru interacțiune. Poți transforma asta într-o regulă ușor de urmat: ecran doar după joacă activă și doar cu un adult prin preajmă, ca să vorbești despre ce vede. Când comentezi împreună cu el, îl ajuți să lege cuvinte de imagini și să-și antreneze atenția.

În final, nu subestima „antrenamentul” cu cartea tipărită, tocmai pentru că pare banal: răsfoit, urmărit rândul, întors pagina, vorbit despre imagini. Un copil care stă 10 minute cu o carte și un adult lângă el nu învață doar povești; învață atenție împărțită, răbdare, limbaj și faptul că informația nu vine cu buton de „skip”. Iar când ajunge în clasă, micile rutine de acasă îi scad anxietatea și îi cresc șansele să fie prezent la ce contează: joaca, prietenii și învățarea.