Ce ascund uriașii din Amazonul peruvian: cei mai mari copaci țin în ei aproape tot carbonul, dar sunt și primii tăiați

ȘTIINȚĂ

De ce copacii foarte mari contează mai mult decât pare, conform specialiștilor

Amazonul este adesea descris ca o „pompă” naturală care scoate carbon din atmosferă și îl depozitează în lemn, frunze, rădăcini și sol. Doar că nu toți copacii contribuie la fel. Un studiu recent despre pădurile din Amazonul peruvian arată că o parte surprinzător de mare din carbonul stocat este concentrată în copacii cei mai mari — exact exemplarele pe care industria lemnului le preferă pentru recoltare. Rezultatul e o contradicție greu de ignorat: politica de exploatare selectivă, care pare „mai blândă” decât defrișarea totală, poate lovi disproporționat tocmai în „rezervoarele” de carbon ale pădurii.

Miza nu este doar contabilitatea emisiilor, ci și rolul pădurii ca scut climatic, conform LiveScience. Când pierzi copacii mari, nu pierzi doar niște trunchiuri impresionante, ci pierzi ani sau chiar secole de carbon acumulat. Iar într-un moment în care fiecare tonă de CO₂ contează, deciziile despre ce lași în picioare și ce tai pot schimba echilibrul dintre pădurea-sursă și pădurea-absorbant.

De ce copacii foarte mari contează mai mult decât pare

Cercetarea, realizată pe baza măsurătorilor din cinci păduri din Peru, a urmărit sute de copaci și a folosit variabile precum diametrul trunchiului, înălțimea, aria coroanei și densitatea lemnului pentru a estima biomasa de deasupra solului și de sub sol, apoi carbonul stocat. Concluzia principală este că stocarea de carbon crește disproporționat odată cu diametrul trunchiului. Pe scurt, copacii mari nu sunt doar „de două ori” mai importanți decât cei medii — pot fi mult mai importanți, pentru că volumul, densitatea și arhitectura lor înmagazinează cantități uriașe de carbon.

Un prag-cheie identificat în analiză este în jurul diametrului de aproximativ 41 cm (16 inch). În pădurile studiate, între 88% și 93% din carbonul total (în funcție de specie) era concentrat în copacii mai groși decât acest prag. Asta schimbă perspectiva: dacă regula sau practica de exploatare lovește în exemplarele trecute de diametrul minim, ea lovește direct în partea pădurii care contează cel mai mult pentru climă. În plus, când un copac mare dispare, nu se întâmplă doar „minus un copac”. Se modifică lumina la nivelul solului, umiditatea, temperatura locală și dinamica întregii comunități de plante și animale care depind de el.

Vezi și:

Prognoza meteo actualizată pentru Paște 2026. Meteorologii anunță surprize de la vreme în weekendul 11–12 aprilie

Horoscopul săptămânii 16–22 martie 2026: Mercur își încheie retrogradarea, iar zodiile au parte de un nou început

Exploatarea „selectivă” din Peru și de ce preferă companiile copacii uriași

În Peru, o mare parte din teritoriu este acoperită de păduri, iar Amazonul peruvian reprezintă o felie importantă din întregul bazin amazonian. Legea forestieră permite recoltarea selectivă când copacii ating un diametru minim, pragul variind în funcție de specie (în jurul intervalului 41–61 cm). La prima vedere, pare un compromis rezonabil: tai doar când copacul e matur, iar restul pădurii rămâne în picioare. Problema este că, în teren, accesul în Amazonul peruvian este dificil. Infrastructura e limitată, transportul e scump, iar forța de muncă e consumatoare de timp. Într-un astfel de context, companiile preferă copacii mari pentru că oferă mai mult lemn per exemplar — deci mai puține drumuri, mai puține ore, costuri logistice mai mici.

Mai e un motiv: copacii mari tind să fie mai bătrâni, cu lemn mai dens și mai stabil, adesea mai valoros comercial. Din perspectiva industriei, asta este eficiență economică. Din perspectiva climei, însă, este exact rețeta pentru a scoate din pădure „banca” de carbon. Dacă acești copaci sunt tăiați, o parte relevantă din carbonul lor ajunge înapoi în atmosferă — fie rapid (prin resturi, degradare, ardere, prelucrare), fie pe termen mai lung (în funcție de destinația lemnului). În orice variantă, capacitatea pădurii de a funcționa ca „chiuvetă de carbon” scade.

Studiul indică și ordinea de mărime a stocurilor: pădurile analizate pot ajunge la sute de tone de carbon pe hectar în biomasa de deasupra solului, plus zeci de tone în biomasa subterană. Asta explică de ce deciziile de recoltare, chiar dacă sunt „selective”, pot avea efecte mari: când extragi copacii care țin grosul stocului, scoți din sistem piesele cele mai valoroase.

Vezi și:

Alexa a prins tupeu: noul mod „Sassy” de la Amazon aduce sarcasm, replici obraznice și vorbe „cu bip”

Amazon recunoaște indirect că utilizarea masivă a AI îi creează probleme: incidentele lovesc chiar businessul de bază

Disputa dintre „cât stochează” și „cât timp stochează” și ce ar însemna o politică mai inteligentă

Nu toți cercetătorii sunt de acord că mărimea este singurul criteriu relevant. Un contraargument important ține de „timpul de rezidență” al carbonului: nu e suficient să știi cât carbon este stocat, ci și cât timp rămâne acolo. În tropice, ciclurile biologice sunt rapide, descompunerea poate fi intensă, iar o parte din carbon poate reveni relativ repede în atmosferă. Din acest punct de vedere, unii experți spun că o politică bună trebuie să ia în calcul structura pădurii, ritmul de regenerare și modul în care lemnul este utilizat după recoltare.

Autorii studiului răspund, însă, cu o idee simplă: copacii foarte mari continuă să acumuleze carbon timp de secole, iar regenerarea „din urmă” nu este nici rapidă, nici sigură. Copacii mici cresc, dar nu pot compensa în intervale relevante pentru climă pierderea bruscă a unor uriași, mai ales când pădurea este deja afectată de degradare, perturbări și schimbări microclimatice. Cu alte cuvinte, chiar dacă pe hârtie pădurea „se regenerează”, în viața reală ritmul poate fi prea lent pentru a conta în fereastra critică de reducere a emisiilor.

O poziție de mijloc vine din zona managementului forestier: există cercetători și organizații care susțin că sisteme bine proiectate de exploatare selectivă pot coexista cu obiective climatice, dacă sunt gândite cu grijă — de exemplu, prin protejarea explicită a celor mai mari exemplare, prin reguli stricte de impact minim, prin monitorizare reală și prin limitarea degradării care urmează de obicei după drumuri forestiere improvizate. Problema majoră rămâne, totuși, politică și economică: copacii cei mai mari au și cea mai mare valoare comercială, iar o reformă care i-ar proteja ar lovi direct în interesele sectorului de exploatare.

În final, mesajul studiului este greu de „îndulcit”: în Amazonul peruvian, cei mai mari copaci sunt atât cheia pentru carbon, cât și ținta principală pentru lemn. Dacă vrei o pădure care să rămână aliat climatic, trebuie să schimbi criteriile după care alegi ce se taie și ce se păstrează. Altfel, riști să păstrezi pădurea „în picioare” pe hartă, dar să-i slăbești exact funcția care contează cel mai mult în criza climatică: capacitatea de a ține carbonul departe de atmosferă.