Când moare un animal de companie, durerea nu e „mai mică”: ce arată un studiu despre doliul prelungit

Într-o zi, bolul rămâne neatins, lesa stă agățată în cuier, iar casa pare brusc prea mare. Pierderea unui animal de companie are genul acela de tăcere care apasă: nu doar fiindcă ai pierdut o rutină, ci fiindcă ai pierdut o relație. Iar relațiile – chiar și cele cu lăbuțe, mustăți și blană – pot să lase urme adânci.

Multă vreme, suferința după moartea unui câine sau a unei pisici a fost împinsă într-o zonă „mai puțin serioasă”. În realitate, pentru unii oameni, această durere nu trece repede și nici nu seamănă cu o tristețe „normală” care se stinge în câteva săptămâni. Un studiu publicat chiar în ianuarie 2026, citat de The Guardian, pune cifre și criterii peste ceea ce mulți simt deja: doliul după un animal poate deveni cronic și poate arăta la fel ca doliul după un membru al familiei.

Cercetarea semnată de psihologul Philip Hyland (Maynooth University) a folosit un eșantion reprezentativ la nivel național din Marea Britanie: 975 de adulți au răspuns la întrebări despre pierderile trăite și simptomele asociate cu tulburarea de doliu prelungit (prolonged grief disorder – PGD).

Rezultatul care sare în ochi: 7,5% dintre cei care au pierdut un animal de companie au îndeplinit criteriile pentru PGD, o rată comparabilă cu pierderi umane considerate „legitime” în manualele de diagnostic (de exemplu, prieteni apropiați, bunici, frați, parteneri). În același set de date, aproape o treime dintre respondenți (32,6%) trecuseră prin moartea unui animal iubit.

Cine este Anamaria Vartolomei: actriţa din România, una dintre cele mai promițătoare tinere talente ale cinematografiei europene

Horoscop zilnic 6 februarie 2026. Zodia care riscă să rămână fără partener, o a treia persoană intervine în relație

Mai mult, studiul a estimat că pierderea animalelor ar explica 8,1% din toate cazurile de PGD la nivel populațional, tocmai pentru că animalele sunt foarte răspândite în gospodării, iar durata lor de viață e, inevitabil, mai scurtă. Pe scurt: nu e un fenomen rar, doar că de multe ori e invizibil.

De ce societatea îți minimalizează pierderea

Unul dintre cele mai dureroase lucruri după o astfel de pierdere nu e doar absența, ci reacția din jur. „Era doar un câine”, „îți iei altă pisică” – replici care nu par crude pentru cel care le spune, dar pot suna ca o anulare a legăturii tale. Tocmai aici apare ideea de „doliu nevalidat” (disenfranchised grief): suferi, dar simți că n-ai voie să suferi „atât de mult”.

Datele din studiu arată exact acest paradox. Dintre oamenii care au experimentat atât pierderi umane, cât și pierderea unui animal, 21% au spus că moartea animalului a fost cea mai apăsătoare pierdere pentru ei. Iar asta se întâmplă chiar și în contextul în care, cultural, doliul pentru animale e tratat adesea ca ceva stânjenitor.

Poate că te ajută să pui lucrurile într-o ramă mai clară: atașamentul nu se măsoară în specie, ci în prezență. Un animal îți structurează ziua, îți oferă contact fizic, predictibilitate, grijă reciprocă și, uneori, singura formă de „acasă” într-o perioadă grea. În astfel de condiții, e normal ca pierderea să fie resimțită ca pierderea unui membru de familie, chiar dacă nu toată lumea din jur va recunoaște asta.

Când doliul devine tulburare și ce semne să urmărești

PGD nu e sinonim cu tristețea firească. Este o formă de doliu care persistă luni sau ani și îți afectează funcționarea: relațiile, munca, somnul, capacitatea de a trăi ziua fără să te blochezi în durere. În studiu, simptomele raportate după pierderea unui animal s-au aliniat practic identic cu cele raportate după pierderi umane, adică nu s-a găsit o diferență în felul în care se manifestă suferința, ci doar în „eticheta” pe care sistemul o permite.

Aici apare miza: PGD este recunoscută în ICD-11 și DSM-5-TR, dar criteriul de bază din ghiduri se referă la moartea unei persoane. Cu alte cuvinte, poți îndeplini simptomele și nivelul de afectare, dar să nu primești diagnostic doar pentru că ființa pierdută nu este om. Hyland argumentează că această excludere e greu de apărat științific și cere extinderea ghidurilor, astfel încât pierderea unui animal să fie luată în calcul acolo unde tabloul clinic este clar.

Dacă ai trecut recent prin pierderea unei pisici sau a unui câine, semnele de alarmă nu sunt lacrimile, ci blocajul: incapacitatea de a accepta realitatea, dorul intens care nu se diminuează deloc, izolarea socială, sentimentul că „a murit o parte din tine” și faptul că viața de zi cu zi se fracturează pe termen lung. Doliul are ritmul lui, dar când ritmul devine imposibil de trăit, merită privit ca problemă de sănătate, nu ca „sensibilitate”.

Ce poți face ca să treci mai sănătos prin pierdere

În primul rând, dă-ți voie să numești pierderea pe limba ta. Dacă pentru tine a fost familie, spune-ți asta clar, fără să negociezi cu rușinea. Te poate ajuta chiar și un gest mic, dar concret: o fotografie imprimată, un colț de amintiri, o scrisoare către animalul tău sau un ritual simplu de rămas-bun. Ideea nu e să „te agăți”, ci să închizi o relație cu respect, exact cum ai face după o pierdere umană importantă.

Apoi, caută sprijinul potrivit, nu cel „disponibil”. Dacă oamenii din jur minimizează, alege o persoană care poate asculta fără să corecteze. Dacă simți că te scufunzi, mergi către psihoterapie sau măcar către o discuție cu un psiholog. Nu te obliga să „treci peste” în tăcere doar fiindcă alții nu înțeleg. Pentru unii oameni, tocmai validarea profesională oprește spirala de vinovăție și auto-izolare.

În fine, ai grijă de corpul tău, chiar dacă mintea e în haos. Dormi cât poți, mănâncă suficient și ieși din casă în pași mici, fără obiective eroice. Când simți că te sufoci, încearcă o practică scurtă de respirație sau o formă simplă de meditație ca să-ți cobori tensiunea din corp. Nu e „soluția”, dar poate fi o balustradă până când durerea începe să se așeze.

Studiul din ianuarie 2026 nu spune că fiecare om care își pierde animalul va dezvolta PGD. Spune, mai simplu, că legătura contează și că suferința poate fi reală, măsurabilă și, uneori, clinic semnificativă. Iar dacă sistemele de diagnostic rămân în urmă, tu nu trebuie să rămâi singur cu durerea.