Un studiu major demontează mitul „oaselor grele”: oamenii de origine africană, caraibiană și asiatică pot pluti

Timp de decenii, o idee falsă a circulat cu încăpățânare în multe comunități: că persoanele de origine africană, caraibiană sau asiatică ar avea „oase mai grele” și, din cauza asta, nu pot pluti la fel de bine ca persoanele albe. Mitul a fost repetat ca o explicație „biologică” pentru frica de apă sau pentru evitarea înotului, până când a devenit o barieră reală de participare și de siguranță.

Un nou studiu realizat în Marea Britanie arată însă clar că densitatea osoasă nu determină capacitatea de a pluti. După instruire adecvată, 93% dintre participanții incluși în cercetare au reușit să plutească competent timp de două minute, iar concluzia lovește direct în inima unei prejudecăți care a ținut generații întregi departe de apă.

Cercetarea a fost condusă de Black Swimming Association (BSA), realizată de University of Portsmouth și derulată în parteneriat cu RNLI, organizație recunoscută pentru activitatea de salvare și educație în domeniul siguranței pe apă. Scopul a fost explicit: să verifice științific o narațiune răspândită și dăunătoare, conform căreia „oasele grele” ar face ca oamenii din anumite grupuri etnice să fie mai puțin flotabili.

Studiul a inclus 96 de participanți de origine africană, caraibiană, asiatică sau mixtă. Rezultatul-cheie, cel care rămâne cel mai ușor de înțeles, este și cel mai puternic: 89 din 96 au plutit competent două minute după ce au primit instrucțiuni potrivite. Asta nu înseamnă că toți au plutit identic sau fără efort, ci că majoritatea au găsit o variantă funcțională de a-și menține gura și nasul deasupra apei.

Doliu în lumea muzicii. Artista care cucerea scenele lumii la 13 ani, a murit la doar 26 de ani. Era pe o trotinetă când a fost lovită de o maşină

Horoscop 12 decembrie 2025: ce surprize și oportunități aduce această zi pentru fiecare zodie

Dincolo de cifre, miza e una de siguranță publică. Mitul „oaselor grele” nu e doar o glumă neinspirată, ci o explicație care descurajează învățarea: dacă ajungi să crezi că „nu ești făcut pentru apă”, e mai probabil să eviți înotul și să nu înveți tehnici elementare de supraviețuire, tocmai acele reflexe care pot face diferența când aluneci, cazi sau te afli brusc în dificultate.

Densitatea osoasă nu decide flotabilitatea, dar tehnica schimbă tot

Unul dintre punctele forte ale proiectului este că nu s-a bazat doar pe impresii. Echipa a măsurat compoziția corporală cu investigații avansate (scanări DXA), a evaluat nivelurile de flotabilitate și a urmărit tehnicile folosite în apă. Concluzia centrală: densitatea minerală osoasă mai mare nu a avut legătură cu „competența de plutire”. Cu alte cuvinte, „oase grele” nu explică de ce cineva se simte mai puțin stabil în apă.

În schimb, cercetătorii au observat că procentul de grăsime corporală poate influența ușurința plutirii, ceea ce e logic: grăsimea are o flotabilitate mai mare decât mușchiul sau osul. Participanții care au fost „plutitori pasivi” (adică au avut nevoie de efort minim) au avut, în general, un procent mai mare de grăsime corporală. „Plutitorii activi” (cei care au avut nevoie de mai multă mișcare ca să se mențină la suprafață) au avut mai puțină grăsime, dar au putut pluti în continuare cu tehnică potrivită.

Aici apare o nuanță importantă: procentul de grăsime ajută, dar nu decide singur. Studiul subliniază că plutirea nu e un test „ori poți, ori nu poți”, ci o combinație de poziție, respirație, relaxare și adaptare la propriul corp. Pentru unii, imaginea clasică a plutirii „ca o stea de mare”, complet întins, cu fața în sus, funcționează. Pentru alții, aceeași poziție e instabilă și stresantă. Mesajul cercetării este că există mai multe moduri corecte de a pluti, iar învățarea ar trebui să reflecte această diversitate.

„Găsește-ți plutirea”: de la mituri la educație care poate salva vieți

O concluzie practică a proiectului este că menținerea unei poziții perfect orizontale nu este obligatorie pentru o plutire reușită. Unii oameni plutesc la un unghi, alții au nevoie de mici mișcări ale brațelor sau picioarelor, iar pentru mulți cheia este să găsească acea postură care le cere cel mai mic efort și le păstrează căile respiratorii în siguranță. Exact această idee a fost împinsă în prim-plan și de mesajele de siguranță ale RNLI în campaniile de tip „Float to Live”, care insistă pe învățarea și exersarea plutirii ca reacție de urgență.

De ce contează atât de mult? Pentru că datele arată un decalaj de participare și un risc disproporționat. În Anglia, copiii de culoare au avut un risc de înec de trei ori mai mare decât copiii albi într-un interval recent raportat (anul încheiat la 31 martie 2024). În același timp, înotul regulat rămâne rar: 96% dintre adulții de culoare și 95% dintre adulții asiatici din Anglia nu înoată în mod regulat. În acest studiu, aproximativ 75% dintre participanți au declarat că aveau puțină sau deloc experiență recentă în apă, ceea ce face rezultatul de 93% și mai grăitor: când primești instrucțiuni adaptate și un cadru sigur, progresul e posibil rapid.

Proiectul are și o componentă publică puternică, printr-un documentar de 60 de minute lansat în aceeași zi cu anunțul cercetării. Producția o urmărește pe jurnalista și cofondatoarea BSA Seren Jones, care investighează originea mitului „oaselor grele” și pune problema siguranței pe apă în Țara Galilor și în restul Regatului Unit. Mesajul care se desprinde nu este doar despre plutire, ci despre educație: prea mulți oameni nu au fost învățați nici măcar elementele de bază ale siguranței în apă, deși înecul accidental rămâne o cauză constantă de tragedii.

Cercetătorii recunosc și limitele: rezultatele sunt prezentate ca preliminare, iar lucrarea științifică urmează să fie trimisă spre publicare academică în 2026. Chiar și așa, impactul social al concluziei este deja clar: bariera reală nu a fost „biologia”, ci combinația dintre mit, lipsă de instruire și un model de predare care a presupus, prea mult timp, că există o singură „formă corectă” de plutire pentru toată lumea.