S-a înscris în armată la 14 ani, s-a dus pe jos la Alba Iulia ca să fie martor la Marea Unire și a păstrat o bucățică din drapelul purtat în 1918. Povestea copilului de trupă Ioan Horghidan

Ioan Horghidan, născut în 1901, a fost unul dintre acei români anonimi care au scris istoria cu discreție și sacrificiu. Povestea sa este un exemplu de devotament, curaj și modestie, un portret viu al unei generații care și-a pus viața în slujba patriei.

Ioan Horghidan, copilul de trupă cu destin de erou

Încă din adolescență, Ioan a ales calea ostașului, înscriindu-se de bunăvoie în armată la doar 14 ani, în 1915. A fost repartizat la Regimentul 15 Infanterie din Piatra Neamț, unde a intrat la muzica militară, dovedindu-se rapid un tânăr talentat la clarinet.

Nu avea decât patru clase primare, dar scria frumos, „ca un ministru”, cum își amintește nepotul său, Constantin Horghidan, cel care a cercetat cu pasiune trecutul bunicului său.

Ioan Horghidan a fost remarcat pentru seriozitate și istețime. Deși era copil de trupă, a primit sarcini de mare încredere: era trimis după armament până la București, iar în cadrul fanfarei regimentului a ajuns locțiitor al comandantului.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Nu era doar un copil cu instrument în mână, ci un tânăr cu o conștiință matură, care își asuma cu responsabilitate misiunile încredințate.

Războiul de la Oituz și curajul unui adolescent

În 1916, la doar 15 ani, Ioan s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial și a luat parte la luptele de la Oituz, un moment decisiv în apărarea Moldovei. Era un adolescent, dar curajul său era cel al unui veteran.

Când era nevoie de voluntari pentru întinderea liniilor telefonice pe câmpul de luptă, era mereu primul. Bunica lui Constantin îl descria drept „zănatec” pentru acea dorință de a fi în fruntea pericolului, însă în spatele acestui curaj nebun stătea o inimă devotată țării.

Despre ce a trăit pe front, Ioan nu vorbea deschis. Își păstra amintirile pentru el, ca mulți alți veterani ai acelor vremuri. Modestia îi era trăsătură definitorie.

Când nepotul său îl întreba despre război, el răspundea cu un zâmbet sau o glumă, iar bunica îi cerea să nu îl deranjeze. Acel zâmbet însă spunea mai mult decât o mie de cuvinte, spunea povestea unei generații care a suferit în tăcere.

A plecat pe jos către Alba Iulia ca să fie martor la Marea Unire din 1918

În noiembrie 1918, animat de același spirit de sacrificiu, Ioan Horghidan a pornit într-o nouă aventură. De data aceasta, nu mai era vorba de război, ci de un vis de veacuri: Unirea.

A plecat pe jos, alături de alți oameni din zona Neamțului, către Alba Iulia, pentru a fi martor la Adunarea de la 1 decembrie 1918. Deplasarea a durat aproximativ două săptămâni, pe un drum de peste 500 de kilometri. În zonele de munte este posibil să fi întâlnit zăpadă, iar când aveau noroc, urcau în căruțele care mergeau în aceeași direcție.

Despre cum a fost la Alba Iulia, Ioan nu a povestit în detaliu, dar a păstrat o amintire vie: o fâșie din tricolorul pe care l-a purtat la piept în acea zi.

Nepotul său a descoperit bucata de pânză când era copil, răscolind prin sertarele bunicului. O parte din ea a folosit-o la jocurile copilăriei, dar restul este păstrat și astăzi, ca o relicvă a unui moment de neuitat.

Înapoi la regiment și marșul până la Budapesta

După Marea Unire, Ioan s-a întors la unitatea sa militară. În 1919, în primăvară, a participat la campania românească în Ungaria. Din nou, a parcurs sute de kilometri pe jos, ajungând până la Budapesta alături de camarazii din Regimentul 15 Infanterie.

În amintirile transmise nepotului său, a povestit cum soldații români au atârnat o pereche de opinci pe clădirea Parlamentului ungar, un gest simbolic de cucerire.

De asemenea, i-a cerut lui Constantin, când acesta a vizitat Budapesta, să îi aducă o carte poștală cu celebrul Pod cu Lanțuri, spunând că și acolo românii legaseră opinci în semn de victorie.

Pentru participarea sa la război, Ioan Horghidan a fost decorat cu Crucea Comemorativă a Războiului 1916–1918, semn că regele Ferdinand și-a ținut promisiunile față de veteranii săi.

A primit un loc de casă în zona Gara Veche din Piatra Neamț și a început o nouă etapă a vieții, marcată de familia pe care și-a întemeiat-o și de întoarcerea la normalitate.

Al Doilea Război Mondial și anii de după

Destinul însă nu i-a dat răgaz prea mult. Când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, Ioan a fost din nou chemat sub arme. De această dată, era plutonier și avea deja o reputație de om serios și devotat.

A participat la retragerea Regimentului „Războieni” în sudul țării, în județul Olt, unde a fost trimis înainte de comandament pentru a pregăti locuințele ofițerilor în satul Dumitrești. Această încredere arăta, încă o dată, respectul și prestigiul de care se bucura în rândul militarilor.

După război, în contextul schimbării regimului politic, Ioan a fost nevoit să-și regândească viața. Militarii cu carieră în armata regală erau priviți cu suspiciune de noile autorități comuniste. S-a angajat la fabrica de celuloză și hârtie din Piatra Neamț, unde a lucrat ca casier.

Însă vocația muzicală nu l-a părăsit niciodată. A înființat fanfara fabricii „Reconstrucția” și a devenit dirijorul acesteia.

Sub conducerea sa, fanfara participa la evenimente publice, manifestări sportive sau paradele de 1 Mai și 23 August. În 1961, când echipa de fotbal Ceahlăul a fost promovată în Divizia B, fanfara a întâmpinat echipa la intrarea în oraș.

O lecție de modestie și patriotism de la un adevărat erou

Ioan Horghidan a trăit o viață lungă și plină de semnificații. A murit în noiembrie 1989, cu puțin timp înainte ca regimul comunist să se prăbușească. Avea 88 de ani și lăsa în urmă trei copii și trei nepoți.

Nepotul său, Constantin Horghidan, își amintește cum, în ultimii ani, bunicul presimțea sfârșitul unei epoci. Într-o zi, privind cozile la pâine din oraș, a spus: „Nici în timpul războiului nu erau așa cozi”, o reflecție amară despre degradarea vieții sub dictatura comunistă.

Pentru Constantin, povestea bunicului nu este doar una de familie, ci și o lecție de viață. Își exprimă adesea regretul că în prezent, Ziua Națională a României este mai mult un spectacol decât un prilej autentic de reflecție și recunoștință.

În comparație cu cei ca Ioan Horghidan, care au mers pe jos sute de kilometri ca să fie prezenți la Unire și au luptat cu arma în mână fără să ceară nimic în schimb, sărbătorile de azi par goale de conținut.

„Erau niște eroi anonimi. Nu se lăudau cu ce au făcut. Era ceva firesc. Au făcut-o pentru țară, nu pentru decorații sau locuri de casă”, spune el cu mândrie și melancolie pentru Adevărul.

Povestea lui Ioan Horghidan rămâne vie prin amintirile celor care l-au cunoscut și prin simbolurile păstrate – bucata de tricolor, fotografiile, notițele, dar mai ales exemplul unei vieți trăite cu demnitate.

O viață care ar trebui cunoscută și spusă mai departe, ca un omagiu adus unei generații de eroi discreți, care au clădit România cu sângele și tăcerea lor.