REVIEW Vicious pe SkyShowtime: horrorul cu Dakota Fanning care transformă o cutie într-un coșmar

„Vicious” a ajuns pe SkyShowtime și e genul de film care îți arată din primele minute ce vrea să fie: un horror strâns, construit în jurul unei idei simple, dar exploatate cu nerv și răbdare. Nu se împrăștie în subploturi și nu te plimbă inutil prin explicații; preferă să te țină lipit(ă) de un personaj și să apese treptat pe toate butoanele anxietății. Rezultatul e un film care funcționează mai ales ca experiență: îl simți, nu doar îl urmărești.

În loc să mizeze exclusiv pe sperieturi bruste, „Vicious” lucrează cu suspansul ca un mecanism: îți dă suficient cât să înțelegi miza, apoi îți taie constant certitudinile. E un horror bun tocmai pentru că îți cere să rămâi atent(ă) la detalii, la reguli, la nuanțe și la felul în care frica se strecoară în cotidian.

Povestea o urmărește pe Polly (Dakota Fanning), care primește noaptea o cutie de la o vizitatoare stranie. Instrucțiunile sunt de o claritate suspectă: trebuie să pui în cutie trei lucruri – ceva de care ai nevoie, ceva ce urăști și ceva ce iubești. Sună ca un joc, dar filmul îți transmite rapid că nu e nimic jucăuș aici; e un ritual cu dinți, iar consecințele încep să muște imediat.

Ca recenzie, ce funcționează cel mai bine este felul în care filmul transformă o situație aparent banală într-o claustrofobie psihologică. Nu ai senzația că „se întâmplă” neapărat foarte multe în sens clasic, dar ai mereu impresia că ceva e pe cale să sară din umbră — și uneori nici nu trebuie să sară. „Vicious” își face treaba fiindcă te obligă să te întrebi, scenă după scenă, dacă Polly e manipulată, dacă își pierde controlul sau dacă regula cutiei e, de fapt, o capcană mai mare decât pare.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Al doilea merit este ritmul: filmul știe să dozeze informația. Îți aruncă firimituri, dar nu îți oferă confortul unei explicații complete prea devreme. Asta menține suspansul și îți dă senzația că pericolul e elastic — se întinde și se strânge în funcție de reacțiile personajului, nu doar de „monstrul” din spatele poveștii.

Dakota Fanning duce filmul în spate, iar Bryan Bertino știe să construiască neliniște

Dakota Fanning este motorul filmului. Într-un horror care cere multă prezență și reacție, ea reușește să păstreze credibilă tranziția de la neîncredere la panică, fără să o facă teatrală. Polly nu e un personaj „perfect”, iar tocmai asta o ajută: e vulnerabilă, dar nu pasivă; speriată, dar încăpățânată. Într-un gen în care protagoniștii pot deveni ușor niște simple vehicule pentru sperieturi, Fanning îi dă carne și nerv.

Kathryn Hunter, în rolul femeii care declanșează totul, e alegerea perfectă pentru tipul acesta de horror: prezență aproape ritualică, voce și gesturi care par să vină din altă logică decât cea a lumii obișnuite. În distribuție mai apar Mary McCormack (mama), Rachel Blanchard (Lainie), Devyn Nekoda (Tara), Emily Mitchell (Aly) și Klea Scott (o vecină). Filmul rămâne însă centrat pe Polly, iar restul personajelor sunt folosite mai degrabă ca oglinzi și declanșatoare de tensiune decât ca povești de sine stătătoare.

Regia și scenariul sunt semnate de Bryan Bertino, ceea ce se simte în felul în care „Vicious” preferă atmosfera în locul explicației. Bertino are un stil care caută disconfortul prelungit, nu rezolvarea rapidă. De partea producției, filmul îl are creditat pe Richard Suckle ca producător principal, cu Atlas Independent asociată proiectului și cu producători executivi precum Shane Boucher și Melinda Whitaker. Sunt detalii care, în contextul filmului, contează mai puțin decât consecvența tonului, dar se vede că e un proiect care și-a știut direcția de la început.

De ce „ține”: imagine, montaj și sunet care îți intră sub piele

„Vicious” câștigă multe puncte la capitolul atmosferă. Imaginea semnată de Tristan Nyby păstrează un aer rece, controlat, fără să cadă în filtre ostentative. Cadrele sunt construite astfel încât să te facă să cauți pericolul în margini: uși, colțuri, reflexii, spații lăsate „prea goale”. E un tip de compoziție care te obligă să fii vigilent(ă) și îți amplifică tensiunea chiar și atunci când nu se întâmplă nimic evident.

Montajul lui Tad Dennis ajută filmul să rămână compact. Nu simți balast, iar momentele de escaladare vin la timp, fără să pară că filmul trage de ele artificial. Într-un horror care se bazează pe o idee centrală, riscul este repetitivitatea; aici, variațiile de ritm și alternanța dintre tăcere și intensitate păstrează interesul. În plus, felul în care sunt dozate „revelările” îți dă senzația că intri tot mai adânc într-un mecanism care nu te lasă să respiri.

Sunetul joacă, poate, rolul cel mai important în experiență. „Vicious” folosește tăcerea ca presiune și zgomotele ca avertismente, nu doar ca pretexte de sperietură. Ai acel disconfort specific filmelor care știu să te enerveze intenționat: auzi ceva și nu ești sigur(ă) dacă e în scenă sau în capul personajului. Iar când filmul alege să lovească, o face după ce te-a ținut suficient de mult în tensiune încât reacția să fie inevitabilă.

Ca recenzie, verdictul e clar: „Vicious” de pe SkyShowtime e un horror bun, care te ține în suspans prin atmosferă, interpretare și o premisă simplă, dar eficientă. Nu e genul de film care promite să reinventeze genul, însă își cunoaște punctele forte și le exploatează cu disciplină: tensiune constantă, claustrofobie psihologică și o protagonistă care face coșmarul credibil. Dacă îți plac filmele care îți rămân în minte prin neliniște, nu doar prin șoc, acesta bifează exact acea zonă.