REVIEW „Avatar: Fire and Ash” sau cum să-ți vândă același film a treia oară. „Avatar: Foc și Cenușă”, o poveste care rulează pe repeat doar cu alt filtru de culoare

„Avatar: Fire and Ash” îți intră în retină ca un drog scump și îți iese din minte ca o reclamă lungă. E genul de blockbuster care te prinde de guler și îți arată, aproape agresiv, de ce există sala de cinema: ecran uriaș, sunet care te zguduie în stern, detalii atât de fine încât simți nevoia să clipești mai rar, ca să nu pierzi nimic. Și exact aici începe ironia: pe cât de mult te copleșește vizual, pe atât de puțin te surprinde ca poveste.

Da, filmul e spectaculos. Da, e o experiență. Dar după trei ore și un pic rămâi cu senzația că ai fost dus într-un parc tematic cu buget nelimitat, în care atracțiile sunt impecabile, însă traseul e același pe care l-ai parcurs deja de două ori. Te uiți, te minunezi, te mai și enervezi, apoi îți spui: „bun, și n-am mai fost aici?”.

Și, ca să fie clar: nu scriu asta din postura cuiva care vrea să urască Avatar ca să pară „deasupra” fenomenului. Din contră. Îmi plac momentele în care cinema-ul îndrăznește să fie mare, fizic mare. Îmi place ideea de a fi înghițită de un univers. Problema e că „Fire and Ash” pare că își confundă propria măreție vizuală cu progresul narativ. Iar eu nu mai pot înghiți încă o porție de aceeași poveste doar pentru că e servită pe un platou mai strălucitor.

Spectacolul vizual: impecabil, aproape nedrept de bun

Cameron știe să îți închidă gura cu imaginea, deși o să mă simt mai bine când o să se oprească din făcut Avataruri. El a zis-o, nu eu. „Fire and Ash” are acea calitate rară a filmelor care par construite din lumină, textură și mișcare, nu doar din cadre lipite între ele. Totul pare dens, aproape tactil: piele, apă, fum, cenușă, particule în aer, reflexii, transparențe, bioluminiscență. E un festival de detalii care îți dă senzația că te plimbi printr-o lume care există independent de poveste, ca un ecosistem ce continuă să respire și când personajele tac. Iar procesul din spate este greu – am explicat aici de ce.

Horoscop zilnic 20 decembrie 2025. O zi cu schimbări neașteptate și oportunități pentru multe zodii

Obiectul colorat care a apărut pe mormântul Rodicăi Stănoiu, după ce a fost înmormântată a doua oară. A fost lăsat de o persoană dragă

Mai mult decât atât, filmul are o rigoare tehnică ce te face să înțelegi de ce Avatar încă e „eveniment” în săli. Camera e sigură pe ea, acțiunea e lizibilă, spațiul e construit astfel încât să nu te pierzi în haos (o performanță, când ai creaturi, vehicule, zbor, foc, apă și o mie de elemente în același timp). E genul de blockbuster în care nu simți că efectele speciale sunt puse ca să acopere o lipsă, ci ca să te bage cu totul în altă realitate.

Dar tocmai perfecțiunea asta scoate la suprafață problema principală: când vizualul e atât de bun, devine și mai frustrant că scenariul nu ține pasul. Ai în față un Ferrari care circulă legal prin oraș, în coloană, cu semnalizarea pusă, fără să depășească pe nimeni. Îți vine să țipi: „hai, fă ceva cu puterea asta!”. Și filmul, în multe momente, refuză.

Povestea pe repeat: aceeași luptă, aceeași lecție, aceeași promisiune că „data viitoare”

„Avatar: Fire and Ash” e repetitiv nu doar fiindcă seamănă cu primele două filme, ci pentru că nu pare să aibă curajul să își schimbe fundamentul. Ai din nou un conflict împărțit grosier: invadatorii și exploatarea pe o parte, „nativii” și spiritualitatea conectată la natură pe cealaltă. Ai din nou familia Sully în centru, cu același tip de dinamici: protecție, vină, încăpățânare, „familia mea înainte de toate”, apoi o escaladare care adună inevitabil totul într-o bătălie uriașă.

Filmul îți oferă senzația că îți dă ceva nou prin schimbarea decorului și prin introducerea unui alt clan, dar mecanismul e același. E ca și cum ai schimba doar skin-ul într-un joc, în timp ce misiunea rămâne identică: fugi, adaptează-te, apără-ți ai tăi, împinge invadatorul înapoi, plătește cu sânge, învață „lecția”, pregătește-te pentru următorul capitol.

Și repetitiv mai e ceva: felul în care filmul insistă să se reîntoarcă la aceleași fricțiuni emoționale, ca și când nu are încredere că ai înțeles din prima. În loc să lase un conflict să se transforme în altceva, îl repornește, îl resetează, îl pune iar pe șină. Personajele ajung să pară că se învârt într-o roată dramatică: suferă, reacționează, promit că se schimbă, apoi se întorc la aceeași reacție când următoarea scenă are nevoie de ea. Într-un film atât de lung, asta nu e doar obositor. E iritant.

Varang și noutatea care rămâne la suprafață

Există un element proaspăt care își face simțită prezența: Varang, interpretată de Oona Chaplin, o apariție gândită să fie memorabilă. Din punct de vedere vizual și energetic, funcționează. Are acea combinație de teatralitate, agresivitate și „mit” care cere ecranul. E genul de antagonistă care, în mod normal, ar trebui să complice lumea moral, să o nuanțeze, să introducă fisuri în ideea simplă de „noi buni, ei răi”.

Doar că scenariul nu pare interesat să o facă reală, ci doar armă. Varang e folosită ca intensificator de conflict, ca motor pentru scene mari, ca amenințare constantă. O simți ca forță, dar nu o descoperi ca personaj. Și e păcat, fiindcă fix aici ar fi putut filmul să iasă din repetiție: să folosească „răul” din interiorul Pandorei ca pe o oglindă, nu ca pe un alt boss de nivel.

Mai mult, filmul îți promite prin premise o ciocnire interesantă între culturi, credințe și forme de supraviețuire, dar livrează adesea ceva mult mai simplu: „uite încă un adversar, uite încă o alianță, uite încă o luptă”. În loc să simți că universul se deschide, ai momente în care simți că universul se îngustează în aceeași axă de conflict pe care o știi deja.

După „Fire and water”: nu pot să ignor munca uriașă din spate

Și acum partea în care, chiar dacă sunt tăioasă cu filmul, îmi scot pălăria pentru producție. Cum ziceam mai sus, am văzut în avanpremieră documentarul „Fire and Water: Making the Avatar Films”, iar asta îți schimbă inevitabil perspectiva. Nu îți rezolvă problemele cu scenariul, dar îți taie din reflexul leneș de a spune „eh, sunt doar efecte”.

În documentar, vezi cât de brutal de concret e efortul. Nu vorbim doar de computere și artiști VFX, ci de discipline fizice, de antrenamente, de repetiții, de echipe care sincronizează coregrafii cu precizia unui balet, de decizii tehnice care au nevoie de luni întregi ca să producă secunde de film credibile. Vezi și obsesia pentru autenticitate: nu doar „să arate bine”, ci „să se simtă real”. Și, mai ales, vezi cum se construiește un limbaj nou de filmare atunci când regulile vechi nu mai sunt suficiente.

De aceea pot să spun, fără sarcasm, că apreciez efortul din spatele producției. Apreciez munca colectivă uriașă, încăpățânarea de a împinge limitele, riscul asumat, disciplina. Apreciez și faptul că există încă blockbustere făcute cu ambiția de a inventa instrumente, nu doar de a repeta formule. E un paradox: respect enorm executarea, în timp ce scenariul îmi dă senzația că a fost scris cu frâna trasă.

Primul Avatar a fost „wow” adevărat; acum wow-ul e, în mare, doar grafică

Când a apărut primul „Avatar”, a fost o ruptură. Oamenii ieșeau din sală cu ochii ușor derutați, ca după o experiență aproape fizică. Aveai impresia că ai văzut viitorul, nu doar un film. Atunci, „wow” nu era doar „ce frumos arată”, ci „cum e posibil să arate așa și să te țină prins?”. Avea un efect cultural pe care îl simțeai în aer.

Acum, la „Avatar 2” și „Avatar 3”, wow-ul s-a specializat: e wow vizual, wow tehnologic, wow imersiv. Dar ca poveste, ca surpriză, ca risc, nu mai e. E ca o consolă nouă care rulează impecabil același joc pe care îl știai, doar că în 8K și cu frame rate perfect. E impresionant. Nu e revelator. Dacă nu era atât de spectaculos vizual, adormeam în sala de cinema.

Și asta contează, fiindcă seria pare să își pună singură o întrebare fără să vrea: cât timp poți trăi doar din perfecțiunea tehnică? Cât timp poți ține publicul captiv doar cu promisiunea de a „vedea ceva” și nu de a „simți ceva nou”? „Fire and Ash” îți arată că poți ține mult, dar și că apare uzura. Începi să recunoști tiparele, să anticipezi momentele, să simți că emoția e programată, nu descoperită.

Și totuși, în 2029 o să merg și la Avatar 4

Da, o să merg și la „Avatar 4”, chiar dacă mă enervez. Tocmai asta e puterea francizei: te prinde într-un contract nescris. Te convinge că „următorul” ar putea fi cel care schimbă jocul din nou. Și, sincer, curiozitatea e o slăbiciune perfect exploatată aici.

Probabil o să mă duc ca să văd dacă, în sfârșit, fac altceva. Ceva nou. Ceva wow care să nu fie doar imagine. Să văd dacă Cameron își permite să rupă formula, nu doar să o decoreze diferit. Să văd dacă universul ăsta, atât de bogat vizual, poate deveni și narativ mai îndrăzneț, mai ascuțit, mai imprevizibil.

Până atunci, verdictul meu rămâne simplu și enervant de dublu: „Avatar: Fire and Ash” e cinema ca vitrină de lux, făcut cu o muncă uriașă pe care o respect, dar e și un film care îți cere să te entuziasmezi la a treia servire a aceleiași rețete. Îl vezi pentru spectacol. Ieși fascinat de cadre. Și ușor frustrat că, într-un univers unde poți inventa orice, alegi să repui aceeași poveste în buclă.