Prima „cină din epoca de gheață”: povestea bizonului de 50.000 de ani gătit în tocăniță de oamenii de știință
În primăvara anului 1984, un grup de cercetători americani a organizat o masă de neuitat: au pregătit o tocăniță din carne de bizon păstrată în permafrostul Alaskăi timp de aproximativ 50.000 de ani. Povestea, la granița dintre știință și aventură gastronomică, rămâne una dintre cele mai bizare și fascinante episoade din istoria paleontologiei moderne.
Totul a început cu descoperirea întâmplătoare a unui cadavru aproape intact de bizon al stepelor, supranumit „Blue Babe”, scos la lumină de câțiva căutători de aur în 1979. Exemplarul aparținea speciei dispărute Bison priscus, iar condițiile extreme din permafrost i-au conservat țesuturile într-o stare uimitoare, suficient de bună încât să poată fi studiate – și, după cum s-a dovedit, chiar și degustate.
Descoperirea unui „bizon de gheață” – savanții care au gătit un bizon vechi de 50.000 de ani
Blue Babe trăise în Alaska în timpul ultimei ere glaciare, când prădători precum leii americani cutreierau tundra. Analizele inițiale de colagen au estimat vechimea rămășițelor la aproximativ 36.000 de ani, dar cercetările ulterioare au împins cifra la 50.000 de ani. Moartea rapidă, urmată de înghețarea imediată a carcasei, a făcut ca musculatura să se păstreze într-o formă comparabilă cu jerky-ul modern, iar măduva osoasă și stratul de grăsime au rămas vizibil intacte.
În zona gâtului s-au găsit urme de mușcături și fragmente de dinți, dovezi clare că animalul fusese răpus de un leu. Tocmai această parte, protejată de temperaturile scăzute și cu musculatura secționată, a fost cea mai bine conservată, motiv pentru care cercetătorii au putut să o analizeze – și, ulterior, să o folosească la o masă ieșită din comun.
:format(webp)/https://playtech.ro/wp-content/uploads/2025/09/a-steppe-bison-l-732x575.jpg)
Foto: Bernt Rostad/Wikimedia, CC By 2.0
De la laborator la bucătărie
Paleontologul Dale Guthrie, implicat în recuperarea bizonului, a decis să marcheze finalizarea procesului de taxidermie cu o cină specială în onoarea echipei. „Am avut o cină cu Blue Babe. Carnea era foarte veche, puțin tare, dar a dat tocăniței o aromă puternică de Pleistocen, iar nimeni nu ar fi ratat așa ceva”, a scris el ulterior.
Pentru a transforma experimentul într-o experiență culinară plăcută, s-a ales varianta de tocăniță, considerată mai sigură și mai gustoasă decât un simplu steak. Carnea din gât a fost tăiată cubulețe și fiartă într-un amestec de legume și condimente. Când bucățile s-au dezghețat, au eliberat un miros inconfundabil de vită, amestecat ușor cu aroma pământului și o notă subtilă de ciuperci – un parfum pe care Guthrie l-a descris drept „puternic Pleistocen”.
La masă au participat aproximativ o duzină de persoane, printre care și taxidermistul Eirik Granqvist și paleontologul Bjorn Kurten. Toți au gustat curioși tocănița, iar verdictul a fost surprinzător: „Gustul a fost delicios și niciunul dintre noi nu a suferit vreo problemă după masă”, a consemnat Guthrie.
Ecoul unei cine din epoca de gheață
Deși anecdota poate părea extravagantă, cina cu bizonul Blue Babe are o semnificație științifică reală. Conservarea extraordinară a țesuturilor a oferit cercetătorilor informații valoroase despre condițiile de viață din Pleistocen, despre dieta și anatomia bizonilor de stepă, dar și despre modul în care permafrostul poate păstra organisme timp de zeci de mii de ani.
Evenimentul rămâne însă celebru mai ales datorită îndrăznelii savanților, care au ales să îmbine cercetarea cu un gest aproape ritualic: a gusta, la propriu, dintr-o bucată de istorie. Povestea Blue Babe continuă să fie relatată ca un exemplu de curiozitate științifică dusă la extrem, demonstrând cum granița dintre laborator și viața de zi cu zi se poate dizolva atunci când descoperirea este suficient de extraordinară.
Astăzi, Blue Babe se află expus la Muzeul de Nord al Universității din Alaska, dar legenda cinei din 1984 îi însoțește pentru totdeauna istoria. În acea seară rece de aprilie, un bizon care trăise cu mii de ani înaintea primelor civilizații a revenit, simbolic, la viață, transformând o descoperire arheologică într-un festin cu adevărat unic.