Până la ce distanță vede ochiul uman
Cât de departe putem vedea? Răspunsul nu e un singur număr, pentru că se sprijină pe două limite diferite. Prima este pur geometrică și ține de curbura Pământului. A doua este optică și ține de rezoluția ochiului, adică de cât de fine sunt detaliile pe care le putem distinge. Împreună, cele două explică de ce la nivelul solului orizontul pare aproape, de ce vârfurile înalte se văd de foarte departe și de ce, totuși, pe cer putem observa stele aflate la ani-lumină.
Linia orizontului: limita geometrică
Dacă stai în picioare, cu ochii la aproximativ 1,7 metri deasupra solului, orizontul este la circa 4,7 kilometri. Estimarea rapidă se face cu formula d (km) ≈ 3,57 × rădăcina pătrată din înălțimea ochilor (m). Urcarea pe un punct înalt împinge orizontul spre depărtare: de pe un vârf de 1.000 de metri, limita geometrică se duce în jur de 113 kilometri. Iar dacă și ținta este înaltă, distanțele se adună. Un observator la 1,7 metri și un catarg de 30 de metri se pot „vedea” teoretic de la aproximativ 24 de kilometri, în condiții de aer curat și lumină bună. Toate acestea sunt însă maxime ideale. Ceața, umezeala, praful și turbulențele aerului scurtează semnificativ raza utilă a privirii, uneori până la câteva sute de metri.
vezi și: Culorile ”imposibile” pot fi văzute, de fapt. Care sunt ele, cum devin vizibile ochiului uman
Ce putem distinge: limita optică
Chiar dacă geometria „permite” contactul vizual, rămâne întrebarea ce anume mai putem separa ca detaliu. Ochiul uman are, în medie, o acuitate de aproximativ un minut de arc. Practic, două puncte devin unul singur dacă unghiul dintre ele este prea mic. Asta explică de ce farurile unei mașini, despărțite de circa 1,5 metri, pot fi percepute ca două lumini separate pe la câțiva kilometri în condiții perfecte, dar un om de 1,8 metri devine o siluetă fără detalii după câteva sute de metri. Pentru trăsături faciale ai nevoie de zeci de metri, nu de kilometri.
Un paradox aparent este că, deși la sol ne opresc geometria și rezoluția, pe cer vedem „infinit”, inclusiv galaxia Andromeda la aproximativ 2,5 milioane de ani-lumină. Secretul este că acele obiecte sunt extrem de luminoase în raport cu fundalul și apar ca surse punctiforme, ceea ce ocolește limitările geomorfologice terestre. Intensitatea și contrastul contează la fel de mult ca distanța.
Concluzia practic utilă este dublă. La nivelul solului, limita primă este curbura planetei, nu ochiul, iar urcarea câtorva metri poate mări surprinzător „cât de departe” vezi. Apoi, pentru detalii, rezoluția ochiului și calitatea atmosferei decid dacă zărim doar un contur sau chiar ceea ce ne interesează cu adevărat.