Moldo-valahii, poporul cel mai rău guvernat din lume? Cum ne-au văzut americanii acum 150 de ani

În mijlocul secolului al XIX-lea, pe fondul tulburărilor din Războiul Crimeei și al interacțiunilor tot mai dese dintre marile puteri europene și Imperiul Otoman, un tânăr chirurg american, James Oscar Noyes, pășea pentru prima dată pe teritoriul Principatelor Române. Avea doar 25 de ani și provenea dintr-o familie cu rădăcini adânci în istoria SUA — printre strămoșii săi se numărau fondatori ai Universității Yale și pastori protestanți influenți. Absolvent al Harvardului, Noyes ajunge în Europa pentru a-și continua studiile medicale, dar este atras de estul continentului și de oportunitățile ivite în cadrul conflictului din Crimeea.

Înrolat ca medic în armata otomană condusă de Omer Pașa, Noyes pornește într-o aventură care îl va purta prin Anatolia, Egipt, Palestina și, în cele din urmă, până în inima Valahiei. Cartea sa, „România, țară de hotar între creștini și turci”, apărută la New York și reeditată recent în România, oferă o viziune unică și nefiltrată asupra modului în care un occidental, obișnuit cu modernitatea americană, a perceput societatea românească de acum 150 de ani.

Șocul cultural: „O atât de abjectă și intensă mizerie”

Experiențele lui James Noyes în satele și orașele românești din a doua jumătate a secolului XIX sunt marcate de contrast, uimire și, uneori, dezgust. Întâlnirea cu lumea rurală a fost pentru el un adevărat șoc cultural. Drumurile prăfuite, hanurile mizere, traiul țăranilor și al rromilor pe care i-a întâlnit în drum spre București l-au lăsat fără cuvinte. Descrierile sale sunt adesea dure și lipsite de menajamente:

„Niciun fel de descriere nu poate închipui un sat valah locuit de clasa cea mai săracă a ţăranilor şi de ţigani […] Nu am văzut niciodată, nici măcar în fundăturile Londrei, o atât de cruntă nevoie, o atât de abjectă şi intensă mizerie.”

El compară sărăcia rurală românească cu mahalalele New Yorkului, pe care le consideră, în mod surprinzător, mai suportabile. Acest tip de comparație reflectă atât diferențele de dezvoltare dintre cele două lumi, cât și perspectiva tipic americană asupra progresului și civilizației.

Totodată, Noyes observă și moravurile sociale: căsătoriile forțate, fetele trimise la mănăstire „pentru a nu deveni o povară”, statutul femeii și credința profund înrădăcinată în obiceiuri religioase pe care el, ca protestant, le consideră „superstiții”.

București, capitala contrastelor și începutul relațiilor româno-americane

Ajuns la București, Noyes este întâmpinat de o imagine contradictorie: palate elegante alături de mahalale mizere, trăsuri luxoase pe străzi noroioase, biserici decorate până la exces și o atmosferă de carnaval urban în care Orientul și Occidentul par să coexiste haotic:

„La Bucureşti, mersul pe jos este un lux, iar trăsura, dimpotrivă, o necesitate. […] N-am văzut niciodată luxul şi sărăcia, frumuseţea şi sluţenia alăturate într-un contrast atât de izbitor.”

În acest context, Noyes formulează una dintre cele mai aspre concluzii ale sale: „Moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat din lume.” O afirmație tăioasă, care nu reflectă neapărat răutatea, ci uimirea unui om venit dintr-o lume democratică, cu instituții consolidate, în fața unei societăți fragile, adesea abuzată de puterile externe și propriii conducători.

Dar cartea lui Noyes nu e doar o succesiune de critici. Ea este și o sursă valoroasă de informații despre începuturile contactelor diplomatice dintre români și americani. În aceeași perioadă, SUA își deschid primele vice-consulate în Galați și Ismail, începând o relație oficială cu Principatele. Prezența americanilor în zonă, fie în scopuri comerciale, fie diplomatice sau militare, începe să crească, iar românii îi percep ca pe niște „vizitatori exotici”.

Noyes, în ciuda viziunii sale critice, a fost unul dintre primii americani care au consemnat o imagine vie și detaliată a societății românești de secol XIX. A fost, în același timp, un cronicar al disfuncționalităților, dar și un martor curios al unei lumi aflate la granița dintre trecut și modernitate.

Cartea sa, „România, țară de hotar între creștini și turci”, rămâne până astăzi o lectură fascinantă despre felul în care străinii percepeau românii în vremuri de schimbare. Poate că afirmația lui că „moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat” pare nedreaptă, dar în contextul istoric al dominației otomane, al influenței rusești și al boierimii corupte, este și o constatare trist de adevărată.