Misterul meteoritului Hoba: de ce uriașul de 60 de tone nu a lăsat un crater vizibil, conform cercetătorilor

În 1920, într-un câmp din zona Grootfontein, Namibia, un fermier a simțit cum plugul se izbește de ceva tare, ascuns chiar sub stratul de pământ. Să găsești o piatră mare nu e ceva ieșit din comun, dar ceea ce a scos la iveală săpătura a fost cu totul altceva: o placă uriașă de metal, ca o lespede, îngropată superficial.

Acea „lespede” s-a dovedit a fi meteoritul Hoba, considerat cel mai mare meteorit găsit vreodată la suprafața Pământului. Paradoxul care i-a fascinat pe cercetători nu ține doar de dimensiunile lui, ci de absența aproape totală a unui crater de impact. Pentru un obiect atât de masiv, lipsa urmelor evidente ale unei coliziuni violente pare să contrazică instinctul și, la prima vedere, chiar fizica.

Hoba nu arată ca „pietrele din spațiu” din imaginația populară. Are o formă neobișnuit de plată, aproape pătrată, cu aproximativ 2,7 metri lungime și lățime și circa 0,9 metri grosime. Mai mult, nu prezintă fisuri majore, ca și cum ar fi trecut prin atmosferă și ar fi ajuns la sol fără să se fragmenteze serios, lucru rar pentru un corp care intră cu viteză cosmică în aerul dens al Pământului.

Compoziția lui explică parțial rezistența: aproximativ 84% fier și 16% nichel, plus urme de alte elemente. E, practic, un bloc metalic extrem de robust. Totuși, chiar și cele mai rezistente meteoriți, când lovesc solul, tind să „scrie” o poveste clară în peisaj: crater, ejectă, sol tulburat, uneori fragmente împrăștiate. În cazul Hoba, obiectul a fost găsit sub un strat subțire de pământ, fără un crater spectaculos în jur.

Horoscop marți, 3 februarie 2026. Zi dificilă pentru două zodii, pot pierde o sumă importantă de bani

Cele trei zodii cu noroc la bani în săptămâna 2-8 februarie 2026. Vin câştiguri din multe direcţii

Cercetările au observat și semne de alterare la contactul cu solul: o bază de tip „șist de fier” (un strat oxidat) de ordinul zecilor de centimetri, formată acolo unde meteoriturul se sprijină pe calcarul specific regiunii Kalahari. Cu alte cuvinte, Hoba a stat suficient de mult timp în acel loc încât chimia dintre metal și mediul local să lase urme serioase, chiar dacă peisajul nu mai păstrează o rană evidentă de impact.

Două ipoteze: traiectorie neobișnuită sau „mutat de oameni”

Când un crater lipsește, tentația e să cauți explicații „din afara manualului”. O ipoteză discutată de oameni de știință a fost că meteoriturul ar fi fost mutat de oameni din locul unde a căzut inițial. La prima vedere, sună ca o poveste bună: o relicvă cosmică transportată și apoi abandonată. Doar că, în practică, e greu de susținut. Vorbim despre aproximativ 60 de tone de metal. Chiar și cu tehnologie modernă, mutarea unui asemenea colos nu e simplă; cu atât mai mult dacă te gândești la perioade istorice în care nu existau utilaje grele.

Cealaltă ipoteză, mai „prietenoasă” cu fizica, pornește de la ideea că Hoba a intrat în atmosferă într-un mod cu totul special: un unghi extrem de mic (o traiectorie foarte „joasă”, aproape tangentă cu Pământul) și o viteză neobișnuit de redusă pentru un obiect cosmic. Într-un asemenea scenariu, frecarea cu atmosfera ar fi frânat masiv meteoritul înainte de contactul cu solul, reducând energia impactului până la un nivel surprinzător de „blând” pentru dimensiunile lui.

Un alt element care complică povestea este timpul. Analize bazate pe izotopi radioactivi (precum nichelul-59, folosit în unele studii pentru estimarea duratei de „rezidență” pe Pământ) au sugerat că meteoriturul ar fi putut sta la sol de zeci de mii de ani, sub pragul de aproximativ 80.000 de ani. Asta înseamnă că nu ai cum să te aștepți la documente scrise sau la o tradiție orală precisă despre momentul căderii: chiar dacă a fost un eveniment spectaculos, timpul l-a scos din memoria umană.

Modelul fizic: intrare foarte joasă, frânare atmosferică și un crater șters de timp

Când nu ai martori și nu ai „filmarea” impactului, rămân modelele. Fizicienii pot reconstrui scenarii plauzibile pornind de la masă, formă, densitate, urmele de alterare și felul în care un corp metalic se comportă la frânarea atmosferică. În cazul Hoba, un model convingător propune că meteoritul a intrat aproape orizontal, cu o viteză inițială mică, iar atmosfera a făcut restul: l-a încetinit până la sub câteva sute de metri pe secundă înainte de atingerea solului.

Aici intervine un detaliu contraintuitiv: o traiectorie joasă nu înseamnă neapărat un impact „în față”, ca o lovitură în diagonală. Dacă obiectul își pierde suficient din impulsul înainte de contact, poate ajunge să cadă aproape vertical în ultimele momente, ca un corp greu lăsat dintr-o înălțime mare, nu ca un proiectil cosmic. Într-un astfel de final, craterul rezultat poate fi mult mai modest decât te-ai aștepta de la 60 de tone venite „din spațiu”.

Mai mult, un crater modest nu e un crater etern. Dacă impactul a produs, să zicem, o depresiune de ordinul zecilor de metri în diametru și câtorva metri adâncime, eroziunea, acumularea de sedimente și dinamica solului o pot estompa până la dispariție, mai ales pe scări de timp de zeci de mii de ani. În acest tablou, misterul nu mai e „de ce nu a existat crater”, ci „de ce nu îl mai vezi astăzi”.

Hoba rămâne, astfel, o lecție despre cât de repede poate Pământul să-și șteargă cicatricile și cât de mult contează detaliile unei intrări atmosferice. Un obiect uriaș poate ajunge la sol fără semnătura dramatică a unui crater proaspăt, dacă viteza și unghiul sunt suficient de neobișnuite, iar timpul a avut răbdare să netezească urmele. În prezent, meteoritul a rămas la locul descoperirii și continuă să atragă nu doar turiști, ci și întrebări care, la aproape un secol de la găsirea lui, încă sună surprinzător de actual: cât de multe „impacturi” au avut loc pe Pământ fără să fi fost consemnate și câte dintre urmele lor au dispărut deja?