Minerit în apele adânci: revoluție industrială sau dezastru ecologic iminent?

Cursa pentru resurse rare care alimentează tranziția energetică globală se mută acum în locuri tot mai greu accesibile și controversate: adâncurile oceanului. O companie canadiană, The Metals Company (TMC), susține că este pregătită să devină prima din lume care va extrage metale rare de pe fundul mării, deschizând astfel o nouă eră în mineritul global. Însă ambiția acestei inițiative nu vine fără un preț – unul care ar putea afecta ecosisteme fragile și normele internaționale care le protejează.

Conform declarațiilor făcute de directorul executiv Gerard Barron, compania sa este gata să pornească o ofensivă comercială în apele internaționale, grație unei manevre legislative realizate în SUA. În centrul acestei strategii se află o zonă vastă din Oceanul Pacific, Clarion-Clipperton Zone, unde TMC intenționează să extragă noduli polimetalici – adevărate „comori” minerale care conțin nichel, cobalt, cupru și mangan, resurse esențiale pentru bateriile vehiculelor electrice și infrastructura energetică verde.

Ocolirea tratatelor internaționale și sprijinul venit din SUA

Mișcarea TMC este una care sfidează în mod direct regulile impuse de Autoritatea Internațională pentru Fundul Mării (ISA), instituția ONU care gestionează reglementările referitoare la activitățile de minerit în zonele maritime internaționale. Deși Statele Unite nu sunt parte semnatară a Convenției ONU privind dreptul mării, ceea ce le exclude în mod formal de la influența directă în deciziile ISA, un ordin executiv semnat în timpul administrației Trump a deschis ușa pentru ca firmele americane – sau cele cu subsidiare înregistrate în SUA, precum TMC – să ceară autorizații naționale pentru activități în apele internaționale.

Barron se bazează tocmai pe această portiță legislativă, argumentând că are legitimitatea necesară pentru a începe activitatea de exploatare, fără aprobarea ISA. Mai mult, el susține că procesul de autorizare în SUA ar putea fi accelerat suficient cât să permită debutul operațiunilor comerciale chiar până la sfârșitul anului 2025. Nava Hidden Gem, destinată colectării nodulilor de pe fundul mării, este deja pregătită, iar procesele de rafinare a metalelor au fost, potrivit lui Barron, deja optimizate.

Această abordare a atras critici dure din partea comunității internaționale, dar TMC a decis să rupă complet colaborarea cu ISA, acuzând organizația că este excesiv de lentă și influențată de „presiuni ideologice” venite din partea activiștilor de mediu. Barron compară opoziția față de mineritul marin cu campaniile împotriva energiei nucleare din ultimele decenii, susținând că, în numele protecției mediului, se blochează progresul și tranziția către o economie verde.

Miza economică uriașă și bătălia geopolitică tăcută

TMC nu este singura companie interesată de bogățiile oceanului. Însă, spre deosebire de majoritatea jucătorilor de pe piață, care încă așteaptă reglementări clare din partea ISA, firma canadiană pare decisă să forțeze startul, mizând pe impasul diplomatic internațional. China, principalul competitor în acest domeniu, are deja cinci licențe de explorare acordate de ISA și o rețea de companii de stat care pot susține investiții pe termen lung.

Barron nu are această răbdare. Fiind la cârma unei companii private, el afirmă că trebuie să acționeze rapid pentru a-și păstra relevanța în fața marilor puteri industriale. Potrivit planurilor sale, Hidden Gem este doar începutul. Până în 2030–2031, TMC vrea să extragă 12 milioane de tone de metale pe an, folosind o flotă întreagă de nave specializate.

Însă acest avânt tehnologic se lovește de o problemă majoră: lipsa consensului global și absența unui cadru clar care să reglementeze mineritul în adâncurile oceanice. În lipsa unor norme riguroase, riscurile sunt uriașe – atât din punct de vedere ecologic, cât și geopolitic. Mai multe state și organizații internaționale au avertizat deja că graba de a exploata fundul oceanului poate duce la conflicte între națiuni, în condițiile în care apele internaționale sunt, teoretic, un bun comun al umanității.

Printre cele mai puternice voci critice se află comunitatea științifică și organizațiile ecologiste, care avertizează că fundul oceanului este un ecosistem încă insuficient explorat și înțeles. Nodulii polimetalici se formează în milioane de ani, în condiții extrem de specifice, iar extragerea lor presupune tulburarea sedimentelor marine, distrugerea habitatelor și potențialul eliberării unor substanțe toxice.

Studiile recente sugerează că viața marină din aceste zone este foarte sensibilă și adaptată la condiții extreme. Odată distrus, acest mediu ar putea fi imposibil de refăcut. În plus, impactul asupra lanțului trofic marin este necunoscut și ar putea avea repercusiuni mult mai largi decât estimările actuale. Cu toate acestea, companii precum TMC susțin că beneficiile depășesc riscurile. Ele văd în mineritul marin o soluție la criza de metale rare care afectează tranziția energetică globală – o alternativă la dependența de mineritul terestru, care este deja extrem de invaziv și politic instabil.

În ciuda acestui optimism, realitatea este că omenirea se află la o răscruce. Decizia de a extrage resurse dintr-un mediu atât de puțin cunoscut și protejat implică nu doar considerente economice, ci și întrebări morale și etice. Cât suntem dispuși să riscăm pentru a alimenta revoluția verde? Cine are dreptul să decidă soarta unui bun comun, precum fundul oceanului? Și cum putem garanta că viitorul nu va fi, de fapt, o versiune mai sofisticată a exploatării fără limite din trecut?

Mineritul adâncurilor oceanice, așa cum îl propune TMC, este mai mult decât un pariu tehnologic. Este un test pentru maturitatea civilizației moderne – un moment în care trebuie să decidem dacă viitorul se construiește cu orice preț sau dacă putem învăța, în sfârșit, să evoluăm fără a distruge.