Mărturisirea unei românce despre cei din diaspora. Cum trăiesc, de fapt, în străinătate: ”Tu, românule, lucrezi. Invidiezi francezul. Aștepți. Ridici pereți. Dar viața nu te așteaptă”

Alegerile prezidențiale din 2025 nu au adus doar un nou șef al statului în România, ci și o explozie de reacții din partea românilor din diaspora. Ca de obicei, reacțiile au fost împărțite și foarte vocale. Rețelele de socializare au fost luate cu asalt de opinii, comentarii, mărturii. Printre ele, una a ieșit în evidență. A devenit virală, a fost distribuită de mii de ori și a atins coarda sensibilă a unei comunități adesea ignorate.

Mesajul unei românce a devenit viral pe internet

Este vorba despre o postare semnată de Diana Manasii – o româncă stabilită în străinătate, care a ales să spună lucrurilor pe nume. Cu o sinceritate dezarmantă, ea a descris realitatea ruptă în două a diasporei românești. Un fragment al postării ei a devenit emblematic „Românul plecat în afară are două opțiuni: să trăiască sau să aștepte momentul în care începe viața. Și de prea multe ori, alege a doua.”

În câteva rânduri, Diana descrie două lumi distincte. Pe de-o parte, românii care s-au integrat. Care, în ciuda greutăților, au învățat limba, au urmat cursuri, au crescut profesional și personal. Aceștia „trăiesc”. Își duc copiii la after school, merg la concerte, își construiesc vieți reale. Da, visează la România și poate își fac case aici, dar între timp trăiesc cu adevărat acolo unde sunt.

Pe de altă parte, există cei care „așteaptă”. Care lucrează la nesfârșit în același depozit, care fac naveta ore întregi, care nu investesc nici în confortul lor zilnic, nici în evoluția lor. Pentru că, spun ei, „nu stau aici pe viață”. Și așa trec 10 ani. Apoi 20. O viață. Pentru o casă în România. O casă mare, cu gresie de Spania și candelabre, dar goală, în care nu locuiește nimeni.

Oana Roman, criticată după ce şi-a cumpărat o geantă de lux. ”Din banii mei, cu munca mea”. Ce i-a deranjat pe internauţi

Cele 5 zodii care trăiesc cea mai intensă săptămână romantică din an, începând cu 15 decembrie. Marea iubire bate la geam

„Ei între timp? Mănâncă biscuiți în garsoniere, schimbă 3 autobuze până la muncă, lucrează în același depozit de acum 18 ani și nu și-au cumpărat niciodată o canapea comodă ‘că nu merită, nu stau aici pe viață’. Și viața trece. Pe acolo. Pe lângă ei.”

Copiii lor cresc între lumi. Străini acasă, tolerați în țara de adopție. Cu interdicții culturale transmise dintr-o mentalitate învechită – „nu te juca cu băieții de culoare”, „nu aduce acasă pe nimeni care nu e ca noi”. Și cresc așa, într-un vid de identitate. Se simt pe jumătate ai nimănui.

„Și atunci apare nevoia de vinovați”

„Și vin în România o dată pe an. Se simt regi în palatul gol, beau cafea în bucătăria cu marmură și postează: ‘acasă e cel mai bine!’ Dar doar o săptămână pe an. Și apoi? Se întorc. Într-un ‘afară’ pe care nu-l iubesc, dar în care trăiesc, dintr-un ‘acasă’ pe care-l iubesc, dar care nu-i mai recunoaște.”

În acest context, mulți au căutat speranță în discursurile politice ale celor care le-au promis o întoarcere „definitivă”, o țară „a lor”, recunoaștere. Autoarea postării explică de ce unii au fost seduși de aceste iluzii:

„Și atunci apare nevoia de vinovați. Cine e de vină pentru viața suspendată în care trăiesc? Statul român. Că nu le-a întins covorul roșu. Că n-a făcut ‘ceva’ pentru ei.”

Adevărul? Statul a oferit oportunități. Fonduri europene pentru Diasporă, sprijin pentru revenirea acasă. Dar mulți n-au știut cum să le folosească. Pentru că viața în care n-au investit decât muncă nu le-a dezvoltat și altceva – inițiativa, curajul, antreprenoriatul, mai explică femeia. Diana face o paralelă dureroasă între românul care „lucrează și așteaptă” și străinul pentru care muncește:

„Căci ei nu sunt ca francezul pentru care muncesc. Ăla trăiește. Merge la terasă, la meci, la teatru. Tu, românule, lucrezi. Invidiezi francezul. Aștepți. Ridici pereți. Și speri că, într-o zi, viața o să înceapă. Dar viața nu te așteaptă.”

Și concluzia vine ca un apel – poate cel mai autentic și mai profund mesaj transmis de cineva din diaspora în ultimii ani:

„Trăiți, oameni buni, oriunde sunteți. Nu mai lăsați viața pe pauză pentru o casă pe care o vizitați o săptămână pe an. Nu mai hrăniți visuri cu praf. Nu mai așteptați aprobarea unei patrii. Patria e în tine, dacă alegi să trăiești. Nu să supraviețuiești. Oriunde ai fi, dacă respiri adânc, înveți, râzi, iubești și construiești ceva cu sens – ești acasă.”