Lovit de cutremure, neatins de bombe, supraviețuitorul războaielor. Palatul Cercului Militar Național din București, 150 de ani de istorie

Cercurile militare au fost o formă organizatorică destinată modernizării sociale și culturale a armatei române. Nevoia de modernizare era acută, iar influențele occidentale, în special cele din armata franceză, au jucat un rol esențial în dezvoltarea instituțiilor militare din România. Totuși, modernizarea nu s-a produs doar la nivel instituțional, ci și în mentalitatea conducătorilor militari.

O instituție necesară modernizării armatei române

Conform teoriei conservatoare a formelor fără fond, armata română a adoptat structuri moderne, dar fără a avea un fundament solid în societate. Cercurile militare au fost înființate pentru a oferi un spațiu de discuție și dezbatere pentru ofițeri, în afara cazărmii.

Aici se discutau subiecte legate de teoria războiului, doctrină și strategii militare, dar și aspecte mondene. Ele funcționau ca un liant între armată și societatea civilă, facilitând integrarea ofițerilor în viața socială.

În acest context, Cercul Militar al ofițerilor din garnizoana București a fost înființat la 15 decembrie 1876, sub patronajul direct al principelui Carol I. Primele sale sedii au fost Eforia din Bulevardul Elisabeta și apoi Casa Greceanu, situată la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta.

Cum pregătești solul pentru o cultură bogată de castraveți. Ce nu trebuie să lipsească din pământ

Cum să cureți salteaua cu bicarbonat de sodiu. Trucul e folosit și în hotelurile de lux. Va arăta mereu impecabil

La începutul secolului XX, Cercul Militar s-a mutat în Casa Oteteleșanu, clădire care ulterior a fost demolată pentru a face loc Palatului Telefoanelor.

Ideea unui palat propriu și dificultățile realizării sale

Generalul Eraclie Arion a fost primul care a propus construirea unui sediu propriu pentru Cercul Militar. Deși ideea a fost primită cu rezerve din cauza dificultăților financiare, proiectul a prins contur după ce Cercul Militar a obținut statut juridic.

Locul ales pentru construcție a fost terenul fostei Mănăstiri Sărindar, demolată de municipalitate în 1896. Acest teren era deținut de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, astfel că era necesară aprobarea Parlamentului pentru transferul său.

Discuțiile au început în Senat pe 19 martie 1897, iar pe 24 martie proiectul a fost aprobat cu 50 de voturi pentru și 36 împotrivă. Camera Deputaților a adoptat legea cu 67 de voturi pentru și doar 5 împotrivă, iar la 5 aprilie 1898 aceasta a fost promulgată de Carol I.

Obținerea terenului a fost un pas important, dar finanțarea a rămas o problemă majoră. Costurile ridicate au întârziat începerea construcției până în 1911, când ministrul de război Nicolae Filipescu a acordat o donație de 200.000 de lei și alte facilități necesare demarării lucrărilor.

Vezi și: ”Gingașa ctitorie” ridicată de un călugăr grec acum 300 de ani, distrusă de cutremurul din 1802 și readusă la viață de arhitectul Ion Mincu. Povestea Bisericii Stavropoleos din București

Proiectarea și construirea palatului

Proiectul inițial a fost realizat de arhitectul Dimitrie Maimarolu, dar după 12 ani, generalul Vasile Zottu a considerat că acesta nu mai corespundea noilor realități. Au urmat conflicte între Zottu și Maimarolu, ceea ce a întârziat lucrările.

În ciuda acestor probleme, în 1911 au început săpăturile pentru fundație, iar până în 1913 clădirea fusese ridicată până la 8 metri. În 1914, construcția ajunsese „la roșu”, iar în 1915 s-au realizat finisaje la etajele superioare și terasa.

Intrarea României în Primul Război Mondial în 1916 a marcat o nouă etapă în existența palatului. Bucureștiul a fost bombardat aerian de trupele inamice, iar în toamna aceluiași an orașul a fost ocupat de forțele germane. Generalul Vasile Zottu s-a sinucis în acest context dramatic.

Palatul Cercului Militar a fost transformat în închisoare pentru prizonierii români și ruși și a devenit postul principal de gardă al orașului, potrivit Historia.

Revenirea la normalitate și inaugurarea oficială

După eliberarea Bucureștiului în noiembrie 1918, Cercul Militar a trebuit să facă față unui proces intentat de antrepriza Blekman-Moscovici, care nu fusese plătită integral pentru lucrările executate. În 1919, tribunalul ad-hoc a obligat Cercul Militar să achite 835.000 de lei.

După soluționarea acestui litigiu, în 1922 au fost alocate fonduri pentru finalizarea lucrărilor: s-a amenajat hotelul de la etajele 1 și 2, s-au completat instalațiile electrice, feroneria, mozaicul pardoselilor și parchetul sălilor.

Mobilierul, achiziționat din Germania, a fost transportat de Casa Fuller & Kohler pe cale maritimă și feroviară, ajungând la București în decembrie 1922.

În 1923, s-au finalizat ultimele detalii, iar palatul a fost inaugurat oficial pe 4 februarie. La eveniment au participat Regele Ferdinand, Regina Maria, Principele Nicolae, generalul Gheorghe Mărdărescu și alți oficiali de rang înalt. Slujba de sfințire a fost oficiată de Mitropolitul Miron Cristea.

După ceremonie, familia regală a vizitat palatul, iar seara a avut loc un bal la care a participat elita Bucureștiului.

Vezi și: Focul cel mare din 1847 a ars un sfert din București chiar în ziua de Paște. Povestea celui mai devastator incendiu din istoria Capitalei

Palatul Cercului Militar în perioada interbelică și după

După inaugurare, Palatul Cercului Militar a devenit un important centru cultural și social. A găzduit evenimente literare, expoziții și baluri de gală, consolidându-și rolul de liant între armată și societatea civilă. În perioada interbelică, edificiul a rămas un simbol al Bucureștiului modern.

De-a lungul timpului, palatul a trecut prin numeroase provocări: cutremure, războaie și schimbări politice.

Cu toate acestea, a rămas neatins de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial și și-a păstrat funcționalitatea. Astăzi, este un monument istoric și cultural, continuând să fie un punct de referință în peisajul urban al capitalei.

Drumul de la idee la inaugurare a fost lung și presărat cu dificultăți, dar Palatul Cercului Militar a devenit un simbol al rezistenței și al continuității istoriei militare românești.

Vezi și: ”Cine spune Bazaca, spune viață, haz, bucurie!”. Istoria celei mai îndrăgite străzi din Bucureștiul interbelic, un colț de Rai care a dispărut subit