Istoria Hanului Galben din Mahalaua Dracului, cel mai rău famat loc din București. Zona periculoasă care l-a inspirat pe pictorul Ștefan Luchian

Hanul Galben a fost ridicat la începutul secolului al XIX-lea de către clucerul Preda Săulescu, într-o zonă strategică, la intersecția bulevardului Banu Manta cu strada Dr. Felix. Locația era una avantajoasă, deoarece făcea legătura cu drumul Târgoviștei, un traseu frecventat de negustorii care veneau să-și vândă produsele în București. Mulți dintre acești comercianți, obosiți după o zi lungă de negoț, își găseau adăpost peste noapte la han, plătind pentru ospitalitate cu o parte din marfa vândută. Astfel, hanul a devenit un punct esențial de tranzit pentru cei care călătoreau între București și Târgoviște.

Hanul Galben, un loc de legendă al Capitalei

Construcția hanului era una impunătoare pentru acea vreme. Clădirea era solidă, înaltă, cu un etaj, iar denumirea sa provenea de la culoarea galbenă a fațadei.

Un document din ziarul „Vestitorul Românesc” din 1850 descrie hanul ca având patru încăperi, două cămări și o bucătărie la etaj, în timp ce la parter existau cinci încăperi și o cârciumă dotată cu o pivniță boltită, suficient de mare pentru a depozita 18 butii de vin.

În curtea spațioasă se găseau un grajd încăpător pentru zece perechi de cai, două șoproane cu uși ferecate pentru trăsuri, o cărbunărie, o vărzărie, o grădină extinsă, fânețe și o vie de 13 pogoane, alături de o cramă bine echipată.

Zodiile a căror viață se schimbă la 180 de grade începând cu 1 aprilie 2025. Intră sub protecție divină

De ce ar trebui să uzi plantele cu apă minerală. Rezultatele apar după doar câteva utilizări

Hanul în secolul al XIX-lea, de la prosperitate la declin

După moartea lui Preda Săulescu, hanul și-a schimbat mai mulți proprietari, dar detaliile exacte despre tranzacțiile acestuia rămân neclare.

În jurul anului 1870, hanul era deținut de un anume Cristea, iar ulterior a intrat în posesia bisericii Sf. Vineri-Nouă.

Nu se știe exact cât timp a fost administrat de biserică, dar începând cu secolul al XX-lea, Hanul Galben a început să capete o reputație nefavorabilă.

Zona din jurul hanului a devenit cunoscută pentru jafurile frecvente, iar lipsa iluminatului public a transformat locul într-un mediu propice pentru infracțiuni.

Vezi și: Povestea mahalalei Cărămidarilor, locul unde s-a născut Maria Tănase. Dintr-o perioadă în care pitorescul era sinonim cu București VIDEO

Mahalaua Dracului, cel mai periculos cartier al Bucureștiului sec XX

Hanul Galben se afla într-una dintre cele mai sărace și periculoase zone ale Bucureștiului: Mahalaua Dracului.

Aceasta se întindea între Spitalul Filantropia și actualul bulevard Banu Manta, fiind, la acea vreme, marginea de nord-vest a orașului. În această mahala se stabiliseră cei mai temuți răufăcători ai capitalei, iar cronicarii vremii o descriau ca fiind un loc sinistru.

Într-un articol publicat de „Ilustrațiunea Română” în 1932, se regăsește o descriere cutremurătoare a mahalalei:

„O mizerie indiscretă și lipsită de pudoare se oferea întreagă, în toată hidoșenia ei. Pe ulițele înguste și desfundate – mărginite de case care îți inspiră neliniște, cu ochiurile ferestrelor lipite cu hârtii de toate culorile, cu ziduri leproase – se contopeau laolaltă în fumul prafului copii, gunoaie, câini, femei, oase, porci și stârvuri de animale.”

Populația mahalalei era alcătuită din hamali, căruțași, salahori, cerșetori, vânzătoare de flori, lăptărese, vrăjitoare și spălătorese.

În „Monitorul comunal al Primăriei București” din 1890 se menționează că pe trotuarele mahalalei se întâlneau ”femei desculțe, nepieptănate, îmbrăcate murdar, bărbați cu fețele negre și uscate de mizerie, dar și copii în zdrențe sau goi.”

Contrastele erau izbitoare, deoarece, la doar câteva străzi distanță, pe Calea Victoriei, se aflau locuințele somptuoase ale elitelor capitalei.

Vezi și: Mahalaua Dracului, în inima celui mai periculos cartier din București. Acum 150 de ani, aici se nășteau cei mai temuți tâlhari

Hanul Galben, sursă de inspirație artistică pentru pictorul Ștefan Luchian

Deși Mahalaua Dracului și Hanul Galben aveau o reputație sumbră, acest loc a servit ca sursă de inspirație pentru unii artiști ai vremii. Pictorul Ștefan Luchian a locuit timp de doi ani peste drum de han, fiind profund fascinat de personajele și peisajele acestei zone.

În lucrările sale, marele pictor a surprins frumusețea ascunsă a mahalalei, transpunând în artă atmosfera sărăcăcioasă, dar plină de viață a comunității de la periferia Bucureștiului.

Printre picturile inspirate din această mahala se numără „Moș Nicolae”, portretul unui bătrân cobzar pe care Luchian îl considera o veritabilă antologie ambulantă de cântece vechi și lumești.

Alte lucrări relevante includ pastelul „Ghereta din Filantropia” și acuarela „Puțul din strada Clucerului”. Aceste opere reflectă nu doar talentul pictorului, ci și o dorință de a imortaliza viața oamenilor simpli, marginalizați, dar plini de expresivitate și caracter.

Vezi și: Drama pictorului Ștefan Luchian. În ciuda bolii, a continuat să picteze până în ultima clipă a vieții sale [VIDEO]

Decăderea Hanului Galben și transformarea zonei

Pe măsură ce Bucureștiul s-a modernizat, Mahalaua Dracului și-a pierdut din notorietate, iar Hanul Galben a ajuns în paragină. Zonele de la periferia capitalei au fost treptat integrate în oraș, iar condițiile de viață au început să se îmbunătățească.

În cele din urmă, hanul a fost demolat, iar în locul său au apărut clădiri moderne, complet schimbând peisajul de odinioară.

Astăzi, puține urme mai amintesc de Hanul Galben și de vremurile tulburi ale Mahalalei Dracului, însă documentele istorice și operele de artă ale lui Ștefan Luchian rămân mărturii ale unei epoci pline de contraste.

Acest loc, odinioară evitat de bucureșteni din cauza pericolelor, a fost transformat în artă și legendă, păstrându-se în memoria culturală a orașului.

Istoria Hanului Galben și a Mahalalei Dracului ilustrează realitățile unui București al contrastelor, unde sărăcia extremă și pericolele coexistau cu frumusețea autentică a vieții de la marginea orașului.

Acest han, care a fost martor la povești de negustori, pungași și artiști, a lăsat o amprentă profundă asupra peisajului cultural bucureștean.

Deși nu mai există fizic, el trăiește prin paginile de istorie și prin lucrările nemuritoare ale lui Ștefan Luchian, care a știut să vadă dincolo de mizerie și să redea, prin artă, esența unei lumi uitate.