Ion Popescu Gopo și „omulețul” care a strănutat un univers: între Cannes, Disney și viitor

Ion Popescu Gopo n-a fost doar un regizor de film. A fost un inventator de lumi, un om cu obsesii frumoase și un artist care a crezut cu tărie în forța simplității. Într-un secol XX încă încleștat de ideologii, el a dat viață unui „omuleț” ce avea să devină simbolul cinematografiei românești de animație. A făcut-o fără emfază, fără să încerce să imite și fără să devină un produs de export ideologic, deși succesul său internațional a fost folosit adesea ca instrument de imagine al regimului comunist.

Gopo a fost un pionier cu ochii larg deschiși spre cosmos și cu sufletul prins între Harap Alb și strănutul soarelui.

Când Disney nu e destinația, ci reperul de ocolit

Încă din primele interviuri, Gopo s-a arătat frustrat de ceea ce el considera a fi „industrializarea” animației. Deși l-a admirat pe Walt Disney — chiar i-a vizitat studioul din Burbank în 1962 și a fost invitat să lucreze acolo — Gopo a refuzat. Motivația? Nu voia să reproducă perfecțiunea tehnică a animațiilor Disney, ci să inventeze un stil propriu, românesc, cu umor mucalit și esență filosofică. A ales deci simplitatea: „minimum de mijloace, maximum de expresie”.

Omulețul său alb, desenat schematic, e rezultatul acestei filosofii. E un personaj universal, fără detalii inutile, care poartă cu sine greutatea istoriei umane în doar câteva linii trase cu mâna liberă. Dacă Disney a creat o „fabrică” în care fiecare desenator avea un rol bine stabilit, Gopo a fost un artist total: regizor, scenarist, animator, creator de personaje și de povești.

Ce se duce obligatoriu la cimitir de Izvorul Tămăduirii pentru sufletul celor adormiți. Lista completă

Horoscopul zilei de vineri, 25 aprilie 2025. Zodia care trebuie să evite conflictele, nu aduc nimic bun

Criticii internaționali au remarcat imediat acest lucru. La Cannes, în 1957, când a luat Palme d’Or pentru „Scurtă istorie”, jurnaliștii au vorbit despre un film „care nu datorează nimic nici lui Disney, nici școlilor europene sau sovietice”. Cu alte cuvinte, o revelație.

Un „strănut solar” care a născut planete și un stil

Strănutul soarelui care declanșează nașterea planetelor — una dintre ideile din „Scurtă istorie” — a fost considerat de caricaturistul Saul Steinberg o expresie a „umorului românesc mucalit”. Pentru Gopo, însă, acest gag a fost momentul-cheie care l-a adus definitiv în lumea cinematografiei. Într-o epocă în care animația însemna mai ales „caricatură pentru copii”, el a îndrăznit să spună povești cosmice cu un ton filosofic, dar accesibil.

A descris „Scurtă istorie” ca fiind o meditație asupra condiției umane, o frescă a evoluției omului, dar în același timp un joc. Nu întâmplător, în interviuri, Gopo a spus că publicul său ideal sunt copiii — pentru că aceștia înțeleg intuitiv logica narațiunii animate și reacționează sincer la simboluri și metafore.

Dincolo de filmele animate, Gopo a regizat și pelicule cu actori. Un exemplu remarcabil este S-a furat o bombă, un film fără dialog, care a intrat în competiția oficială de la Cannes în 1962. Comedie fantastică (1975) a fost selecționat la Berlin, confirmându-i statutul de regizor român cu viziune unică, chiar dacă el însuși susținea că nu a făcut „filme de regizor”.

Un moștenitor de ipsos, bronz și aur

Deși a murit în 1989, în ajunul Revoluției Române, Ion Popescu Gopo continuă să trăiască în fiecare premiu Gopo oferit anual cineaștilor români. Omulețul său — turnat în ipsos, apoi bronz și lustruit până strălucește — a devenit simbolul excelenței în filmul românesc. O ironie frumoasă: omul care își dorea să fie înțeles și „de publicul de Cinematecă peste 100 de ani” este astăzi numele cel mai vizibil din premiile industriei autohtone.

Într-un alt gest vizionar, Gopo spunea că încearcă „să inventeze poteci care cândva să fie șosele”. A refuzat să ajungă din urmă pe oricine, preferând să-și creeze propriul drum. De aceea e atât de greu de comparat cu alți animatori ai vremii: a fost un autor complet, un artist care a crezut că simplitatea nu e o limitare, ci o metodă de a ajunge direct la esență.

Fascinant e și felul în care și-a creat pseudonimul: „Gopo” vine de la primele litere din numele părinților săi, Gorenco și Popescu. Totul la el era calculat, dar și jucăuș, serios dar cu un zâmbet în colțul gurii.

Astăzi, poate nu mai avem cinematografe de artă așa cum și le imagina, poate publicul e grăbit și filtrat de algoritmi. Dar omulețul lui Gopo a rămas: pe ecrane, pe trofee, în mințile celor care au crescut cu Maria Mirabela sau cu desenele animate alb-negru care păreau să vină dintr-o lume unde imaginația e singura lege.

Iar dacă vreodată, așa cum visa, un cosmonaut va întâlni ființe pe alte planete, poate că va proiecta „Scurtă istorie” — și se va auzi din sala obscură un hohot universal de râs.