În cel mai îndepărtat și izolat loc de pe Pământ, s-a auzit un sunet ciudat, cu frecvență ultra-joasă, spun oamenii de știință

În 1997, o rețea de hidrofoane a Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA) a surprins în Pacificul de Sud un semnal acustic atât de puternic încât a fost recepționat la mii de kilometri distanță. A intrat în folclorul științific drept „Bloop”: un sunet scurt, ultra-joasă frecvență, care a alimentat ani la rând întrebarea „ce anume poate produce așa ceva în mijlocul nicăieri-ului?”. Ulterior, cercetările au arătat că astfel de semnături se repetă din când în când în aceeași zonă, iar explicația este mai degrabă geofizică decât „monstruoasă”.

Piesa centrală a poveștii este un loc cu nume pe măsură: Point Nemo, cel mai îndepărtat punct de orice țărm de pe planetă. Acolo, oceanul este atât de vast și traficul uman atât de rar, încât uneori cei mai apropiați oameni de navele care îl traversează sunt astronauții de pe Stația Spațială Internațională. În această „liniște” se aud, paradoxal, dintre cele mai puternice voci ale naturii.

Ce este Point Nemo și de ce e locul perfect pentru mistere acustice

Point Nemo se află în Pacificul de Sud, la aproximativ 2.700 de kilometri de cel mai apropiat uscat. Izolarea sa aproape absolută l-a transformat într-o zonă folosită drept „cimitir” pentru vehicule spațiale scoase din uz: sateliți, capsule ori fragmente controlate sunt direcționate să se prăbușească în apele adânci din jur, departe de rute comerciale sau țărmuri.

Tot această singurătate geografică face ca mediul acustic să fie curat: puține nave, puțini pești și pescari, puține „zgomote” antropice. În asemenea condiții, semnalele naturale – seisme, activitate vulcanică îndepărtată sau procese criogenice din Antarctica – pot „călători” prin apă pe distanțe uluitoare, fără să fie înecate de fond sonor.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

„Bloop”, unul dintre cele mai puternice sunete subacvatice înregistrate

În vara lui 1997, hidrofoane amplasate de NOAA în puncte diferite ale Pacificului au înregistrat, sincron, un sunet atât de intens încât a fost detectat la peste 4.800–5.000 de kilometri distanță. Pe spectrogramă, semnalul a apărut ca o „umflare” scurtă, masivă, în zona frecvențelor ultra-joase. Faptul că a „aprins” simultan mai multe stații i-a conferit rapid statutul de mister.

Primele explicații au balansat între biologie și geofizică. Unii au speculat că ar putea fi o creatură marină uriașă; însă nicio specie cunoscută nu poate produce, fizic, un astfel de semnal cu acea amplitudine și răspândire. Oceanografii au venit, în schimb, cu ipoteza gheții: fracturi bruște în aisberguri masive, desprinderi de gheață („icequakes”) care generează unde capabile să se propage pe mii de kilometri.

Cum a fost „demontat” mitul: urmele duc spre Antarctica

Pe măsură ce NOAA a strâns ani de înregistrări, semnătura „Bloop” a putut fi comparată cu alte evenimente similare. Rezultatul: concluzii consistente cu „cutremure de gheață” – trosnituri, fracturi și desprinderi în masa aisbergurilor. Triangulările au plasat sursa înspre sud, între Strâmtorile Bransfield și Marea Ross, ori zona Cape Adare, toate cunoscute drept „uzine” de semnale criogenice.

Ba mai mult, cercetătorii au folosit astfel de sunete pentru a urmări în timp real „viața” unor aisberguri – de pildă, A53a, monitorizat în vreme ce se rupea în fragmente. În oglindă, activitatea acustică scădea sau creștea odată cu dinamica de la suprafață, confirmând că gheața e „orchestra”, iar oceanul, sala de concerte.

De ce contează: de la climă și navigație, la știința care ascultă planeta

Sunetele ultra-joase sunt ferestre în procese pe care nu le vedem. În mări reci, ele spun când și cum se fracturează aisbergurile, cum „respiră” calotele și ce presiuni exercită curenții. La scară largă, astfel de date ajută la calibrarea modelelor climatice și pot avertiza asupra riscurilor de navigație în zone polare.

În plus, aceeași rețea de urechi subacvatice detectează migrațiile cetaceelor, erupții vulcanice submarine ori seisme îndepărtate. Într-un fel, am învățat să „ascultăm” Pământul: să transformăm vibrațiile lui în informație solidă pentru știință, economie și siguranță.

Mit versus realitate: krakeni în imaginație, gheață în căști

„Bloop” a stârnit imaginația colectivă – e greu să reziști tentației unui monstru ce rage din abis. Dar bilanțul onest al dovezilor spune altceva: în cel mai izolat punct de pe Pământ, natura face spectacol cu gheață care crapă, nu cu creaturi fantastice. Misterul rămâne plăcut de povestit, însă explicația elegantă este cea care ne ajută, de fapt, să înțelegem planeta.

Consolarea pentru romantici? Oceanul mai are multe secrete. Doar că, adesea, când le deslușim, descoperim nu fiare mitice, ci mecanisme spectaculoase ale fizicii – invizibile ochilor, dar inconfundabile urechilor planetei.