Doliul nu are termen de expirare: cum înveți să trăiești cu pierderea, nu să o învingi

Când pierzi pe cineva drag, lumea nu se oprește, dar se schimbă pentru totdeauna. Timpul nu mai curge la fel, cuvintele nu mai sună la fel, iar tu nu mai ești același. Doliul nu este o linie dreaptă și nici nu are o durată standard. Și totuși, trăim într-o societate care se grăbește să ne „repare”, să ne spună că „va trece”, că „trebuie să fim puternici”. Dar ce nu îți spune nimeni este că durerea nu are deadline, iar vindecarea nu înseamnă uitare, ci transformare.

Psihoterapeutul George Chiriacescu, specializat în psihologie adleriană, explică, potrivit SpotMedia, de ce miturile despre doliu pot deveni obstacole reale în procesul de vindecare. Adevărul este că fiecare trăim pierderea în mod personal, iar cheia nu este să ne învățăm lecția repede și „corect”, ci să ne oferim timp, spațiu și sinceritate.

Nu trebuie să urmezi pașii „corecți” ai doliului

Modelul celor cinci etape ale doliului – negare, furie, negociere, depresie, acceptare – este des invocat ca o hartă universal valabilă. Dar realitatea emoțională a celor care suferă este mult mai complexă. Poți trece de la furie la acceptare și înapoi, poți sări peste unele etape sau să rămâi blocat în altele mult timp. Și e absolut firesc.

Adlerienii vorbesc despre stilul individual de a da sens pierderii, nu despre bifarea unor etape. Fiecare are un mod propriu de a înțelege ce a pierdut și cum se poate adapta. Pentru unii, doliul devine un catalizator pentru schimbări profunde de viață. Pentru alții, este o umbră tăcută ce le însoțește pașii pentru mulți ani.

Horoscop 7 decembrie 2025. O zodie se confruntă cu tensiuni în familie

Elena Băsescu, de nerecunoscut. Fiica fostului președinte este complet schimbată, a renunțat și la ținutele îndrăznețe

Așa cum povestește Mihai, care a trecut printr-o depresie lungă după moartea tatălui, dar fără furie sau negație, durerea nu urmează o logică universală. La fel și pentru Laura, care s-a simțit vinovată pentru ușurarea simțită când mama ei, bolnavă de ani de zile, s-a stins. Nu era lipsă de iubire, ci o reacție firească în fața sfârșitului unei suferințe îndelungate.

Doliul e mai mult decât tristețe: e un amestec de emoții greu de explicat

Multă lume reduce doliul la tristețe. Dar cei care au trecut printr-o pierdere știu că emoțiile sunt un amestec neordonat: vinovăție, furie, nostalgie, ușurare, confuzie, chiar momente de bucurie. Emoțiile acestea nu trebuie negate, ci înțelese. Pentru că fiecare dintre ele spune ceva despre relația pe care ai avut-o cu cel plecat și despre cum funcționezi tu, ca om.

Adesea, ne simțim rușinați dacă nu suntem „suficient de triști” sau dacă izbucnim în plâns la luni bune după ce credeam că am trecut peste. Uneori, suferința nu vine imediat, ci lovește cu întârziere. Alteori, pierderea unei persoane pe care nu o consideram apropiată declanșează o reacție emoțională puternică, așa cum s-a întâmplat cu Andreea, care a fost profund afectată de moartea unui profesor din liceu – un sprijin nevăzut într-o perioadă vulnerabilă.

Nu reprima durerea: a plânge nu e slăbiciune, e supraviețuire

Unul dintre cele mai dăunătoare mituri despre doliu este acela că „trebuie să fii puternic” și să nu arăți că suferi. Cuvinte ca „trebuie să mergi mai departe” sau „ai responsabilități” pot împinge pe cineva în direcția reprimării emoțiilor. Dar durerea îngropată nu dispare, ci iese la suprafață în alte moduri: atacuri de panică, depresie, somatizări.

George Chiriacescu amintește cazul lui Victor, care nu și-a permis să plângă la moartea fratelui său. A păstrat aparența de forță, dar corpul și mintea lui au resimțit altfel pierderea. Abia când și-a dat voie să sufere, să vorbească despre frică și durere, procesul de vindecare a început cu adevărat.

Psihologia adleriană propune o perspectivă mai profundă: doliul nu este doar o rană de gestionat, ci o etapă de transformare. Nu este despre a uita, ci despre a învăța cum să trăiești cu amintirea celui plecat.

Pașii adlerieni pentru o vindecare autentică

Chiar dacă nu există rețete universale, psihologia adleriană propune câțiva pași concreți care pot ajuta:

• Acceptă emoțiile așa cum sunt, fără să le judeci. Nu există „prea mult” sau „prea puțin” în suferință.
• Reevaluează scopurile tale de viață, în lumina pierderii. Ce sens nou capătă viața ta acum?
• Integrează amintirea persoanei pierdute în viața ta, nu o șterge. Poți vorbi despre ea, îi poți scrie, poți păstra ritualuri care să-i onoreze prezența.

În cele din urmă, doliul nu e despre a închide o poveste, ci despre a învăța să trăiești cu ea. Când îți acorzi compasiune și sinceritate, începi să te reconstruiești, în ritmul tău. Și nimeni, dar nimeni, nu are dreptul să-ți spună cât ar trebui să dureze.