Destinul crunt al Elenei Negri. Sora lui Costache Negri a murit la 26 de ani, în brațele iubitului ei Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri, una dintre cele mai importante figuri literare ale României, a trăit o poveste de dragoste intensă și tragică alături de Elena Negri, femeia care a fost marea iubire a vieții sale. Relația lor a fost marcată de momente de bucurie, dar și de o durere profundă care l-a influențat pe poet în creațiile sale literare.
O poveste de iubire născută sub auspicii favorabile
Elena Negri și Vasile Alecsandri s-au cunoscut în tinerețe, prin intermediul fratelui Elenei, scriitorul și omul politic Costache Negri, care era un bun prieten al poetului.
Prima lor întâlnire a avut loc într-o serată organizată la moșia Mânjina, reședința familiei Negri, în anul 1844. Alecsandri, pe atunci un tânăr de 23 de ani, se distingea printr-o frumusețe melancolică, marcată de pierderea mamei sale.
De cealaltă parte, Elena Negri era o femeie rafinată, apreciată în cercurile aristocratice ale Moldovei pentru inteligența și eleganța sa.
Vrăjit de farmecul și delicatețea Elenei, Alecsandri a fost rapid cucerit de tânăra care a fost prima femeie din aristocrația Moldovei ce i-a apreciat sincer talentul literar și l-a încurajat să continue pe acest drum.
Nicolae Petrașcu, în lucrarea sa Icoane de lumină, menționează compatibilitatea perfectă dintre cei doi, care împărtășeau aceleași idealuri culturale și artistice.
Planuri de căsătorie umbrite de boală
După această primă întâlnire, Elena l-a invitat pe Alecsandri la moșia familiei sale de la Blânzi, unde cei doi au petrecut timp împreună și au început să-și facă planuri de căsătorie.
Din nefericire, această fericire a fost curând umbrită de vestea cumplită că Elena suferea de o boală gravă de plămâni, cel mai probabil tuberculoză.
Medicii i-au recomandat un climat mai cald pentru a-și menține sănătatea, astfel că Elena a plecat în Italia. Inițial, Alecsandri nu a putut să o însoțească, dar dorul insuportabil de ea l-a determinat să plece după doar o lună, pentru a-i fi alături.
Reuniți la Veneția în toamna anului 1846, au trăit două luni de iubire intensă, continuând să-și facă planuri pentru viitor. Poetul o alinta pe Elena cu numele de „Ninita” și visa să aibă un fiu împreună, pe care să-l boteze Amiral.
Elena Negri a murit la 26 de ani pe un vas, în brațele iubitului ei
Din nefericire, starea de sănătate a Elenei s-a deteriorat rapid. Conștient de pericolul care o pândea, Alecsandri a decis să o ducă într-o zonă mai caldă a Italiei, sperând că aerul binefăcător îi va îmbunătăți starea.
Însă, boala a avansat ireversibil, iar Elena a devenit din ce în ce mai slăbită. În încercarea disperată de a o salva, Alecsandri a hotărât să o aducă acasă, în Moldova, cu speranța că revederea pământului natal îi va oferi un ultim refugiu.
Cei doi s-au îmbarcat pe un vapor cu destinația finală în Galați, dar drumul lor s-a oprit la Istanbul. Aici, într-o noapte sumbră, Elena și-a dat ultima suflare în brațele lui Alecsandri, la doar 26 de ani.
A fost înspământător pentru poet să-și vadă iubita stingându-se, fără să poată face nimic pentru a-i alina suferința.
Elena a fost înmormântată în curtea unei biserici grecești din Pera, Istanbul, un loc care, deși departe de casă, a devenit sanctuarul unei iubiri pierdute.
Și-a canalizată toată durerea și suferința, pe care le-a transformat în poezii
Moartea Elenei l-a marcat profund pe Alecsandri, lăsând o rană deschisă în sufletul său. În memoria iubitei sale, poetul a scris unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, printre care ”Steluța” și ”Ursita mea”.
Versurile sale respiră suferința și dorul intens, transformând o iubire pierdută într-o operă nemuritoare:
”Intr-un castel, departe,
Din ceruri avui parte
Sa vad un ingerel.Mult trist era castelul!
Mult vesel ingerelul.
Mult gingas, tinerel!.Avea ceresti blandete,
Pe frunte-i dulci albete,
In ochii-i dulce foc,S-o tainica zambire,
S-un suflet cu iubire,
S-o soarta cu noroc.Eram eu inca june..
Acea scumpa minune
Era ursita mea!.Asa avui eu parte
Intr-un castel, departe,
A ma-ntalni cu ea.”, sunt doar câteva dintre strofele poeziei ”Ursita mea”, pe care Vasile Alecsandri i-a dedicat-o regretatei sale iubite.
La cinci ani după moartea Elenei Negri, gândul său era încă la ea, așa cum reiese dintr-o scrisoare trimisă prietenului său Nicolae Bălcescu.
În această scrisoare, Alecsandri își exprima durerea și dorința ca mormântul Elenei să fie vizitat și onorat cu flori. Era o mărturisire a unei iubiri care, deși stinsă în plan fizic, continua să ardă în sufletul poetului.
Un destin frânt mult prea devreme
Chiar dacă mai târziu Vasile Alecsandri s-a recăsătorit și și-a întemeiat o familie, amintirea Elenei Negri a rămas veșnic vie în inima sa.
Ea a fost femeia care i-a marcat viața și care l-a inspirat să creeze unele dintre cele mai emoționante versuri de dragoste. Povestea lor, deși scurtă, a fost intensă, trăită cu o pasiune rar întâlnită, dar frântă de un destin nemilos.
Astăzi, iubirea dintre Vasile Alecsandri și Elena Negri rămâne una dintre cele mai frumoase și tragice povești de dragoste din istoria literaturii române, un exemplu de devotament, pasiune și suferință transpusă în nemurire prin poezie.