Despăgubiri de aproape 2 milioane de dolari pentru că și-a prins degetul în portiera unui BMW

Un deget prins în portieră pare, la prima vedere, un incident banal, nici pe departe genul de poveste care să se termine cu aproape două milioane de dolari despăgubiri. Totuși, exact asta s-a întâmplat în SUA, unde un proprietar de BMW X5 a reușit să convingă un juriu și apoi o curte de apel federală că un sistem de închidere „soft close” poate fi suficient de periculos încât să coste foarte scump producătorul. Cazul ridică întrebări incomode despre siguranța unor dotări premium și despre felul în care constructorii își avertizează sau nu clienții.

Incidentul s-a petrecut în 2016, dar procesul și apelurile au tras de timp aproape un deceniu, până când BMW a rămas definitiv cu verdictul pe masă și cu obligația de a plăti despăgubirile. Pentru tine, ca șofer, povestea este mai mult decât un „accident bizar”: arată cum funcționează răspunderea producătorului pentru dotări considerate de lux și ce înseamnă, în 2025, să nu explici suficient un risc aparent „de bun simț”.

Cum a ajuns un deget prins în ușă la aproape 2 milioane de dolari

Personajul principal este Godwin Boateng, un inginer software din New York, proprietar al unui BMW X5 xDrive35i Sport din 2013, dotat cu sistem de închidere asistată a ușilor, așa-numitul soft close. În iulie 2016, acesta își sprijinea mâna pe montantul ușii, cu degetul mare prins pe muchia dintre ușă și caroserie, în timp ce portiera era întredeschisă cam un lat de palmă. Când ușa s-a mișcat suficient de mult, mecanismul soft close a „tras” automat portiera și i-a secționat vârful degetului.

BMW a inspectat mașina și a concluzionat că sistemul funcționa normal, fără defect de fabricație. Din perspectiva companiei, problema era „evidentă”: nu îți ții degetul în calea unei uși care se închide. Constructorul a refuzat orice răspundere, așa că proprietarul a dat firma în judecată, susținând că sistemul este periculos și că producătorul nu l-a avertizat clar asupra riscului.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Procesul a ajuns în fața unui juriu în 2024. Boateng a cerut despăgubiri masive, argumentând că pierderea vârfului degetului mare de la mâna dominantă îi afectează pe viață capacitatea de muncă și veniturile. Juriul i-a dat dreptate în bună măsură: i-a acordat în total circa 1,9 milioane de dolari – aproximativ 800.000 pentru durerea și suferința din trecut, 850.000 pentru suferința viitoare și în jur de 255.000 de dolari pentru veniturile pierdute.

Pentru un constructor auto global, suma poate părea mică raportat la cifrele de afaceri, dar precedentul este extrem de sensibil: nu vorbim despre un airbag care nu s-a deschis sau un sistem de frânare defect, ci despre o dotare premium de confort, care există pe mii de mașini de lux vândute în toată lumea.

De ce a fost BMW găsită vinovată pentru „omisiune înșelătoare”

BMW a încercat să întoarcă verdictul. Compania a cerut un nou proces, apoi a mers în apel la Curtea de Apel a celui de-al Doilea Circuit din SUA, argumentând că orice om „de bun simț” știe că nu îți ții degetele în calea unei uși care se închide. Instanțele nu au fost convinse.

Curtea de apel a analizat cazul și a menținut verdictul, considerând că producătorul a comis o „deceptive omission” – omisiune înșelătoare – pentru că nu a avertizat suficient de clar asupra riscului specific al ușilor soft close. Spre deosebire de geamurile laterale, unde există senzori care detectează un obstacol și opresc mișcarea, ușile cu închidere asistată nu aveau un sistem similar de protecție, deși exercitau o forță suficientă pentru a secționa vârful unui deget.

Judecătorii au subliniat că nu era vorba doar de „neatenția șoferului”, ci de faptul că BMW nu a explicat clar acest risc în manual, în avertismente vizibile sau în materialele de prezentare. În dreptul american, legea din New York privind practicile comerciale înșelătoare obligă firmele să nu ascundă riscuri relevante pentru consumator, mai ales atunci când produsul include o tehnologie care se comportă diferit față de ce se așteaptă un utilizator obișnuit.

În plus, expertiza prezentată în proces a arătat că sistemul soft close trage ușa și închide spațiul rămas în mod automat când aceasta ajunge la câțiva milimetri de poziția închis, fără o detectare fină a obiectelor prinse în deschidere. Prin urmare, nu era un simplu gest al șoferului de a trânti ușa peste propriul deget, ci o combinație între o poziție nefericită a mâinii și un mecanism automat suficient de puternic pentru a provoca o leziune gravă.

Ce înseamnă cazul pentru șoferi și pentru constructorii de mașini

Pentru tine, lecția directă ține evident de atenție: ușile cu soft close trebuie tratate ca niște mecanisme puternice, nu ca o simplă „asistență delicată” la închidere. Degetele pe muchia ușii sau pe montant, copii sprijiniți de caroserie, bagaje prinse între ușă și cadru devin scenarii de risc real. Sistemul nu se oprește doar pentru că ceva este acolo, iar cazul BMW arată extrem de clar ce poate rezulta dintr-o secundă de neatenție.

La un nivel mai profund, însă, povestea acesta apasă exact pe nervul sensibil al industriei: cum comunici riscurile tehnologiilor noi și cât de explicit trebuie să fii în avertismente. Constructorii au tendința să promoveze dotările premium doar prin beneficii – confort, liniște, experiență de lux – și mai puțin prin limitări sau riscuri. Când lucrurile ajung în fața unui juriu, lipsa unor avertismente clare se poate traduce în milioane de dolari despăgubiri și într-un precedent care obligă întreaga industrie să-și rescrie manualele.

Cazul Boateng v. BMW mai arată ceva: nu doar defectele de fabricație pot genera răspundere, ci și designul unui sistem și felul în care acesta este explicat sau nu utilizatorului. Într-o epocă în care mașinile au tot mai multe funcții automate, de la soft close și portiere electrice până la hayon cu deschidere hands-free sau geamuri cu senzor anti-pinch, lipsa unei logici unitare în protecția utilizatorului devine un risc juridic uriaș. Dacă geamurile „simt” obstacole, dar ușa care se trage singură nu, e tot mai greu să susții că nu era previzibil că cineva își poate prinde mâna acolo.

Pentru constructori, verdictul este un reminder că fiecare tehnologie nouă trebuie privită nu doar prin prisma marketingului, ci și a responsabilității legale: unde există forță mecanică și acțiune automată, trebuie să existe și senzori, și avertismente, și documentație clară. Pentru șoferi, mesajul e mai simplu: dacă mașina ta face singură ceva – închide uși, trage scaune, mișcă volanul, ridică hayonul – tratează acea mișcare ca pe un mecanism industrial, nu ca pe un gest „blând”. Iar dacă manualul nu spune nimic despre riscuri, merită să fii de două ori mai atent.