Descoperire importantă în astronomie – Ce au văzut cercetătorii în atmosfera Soarelui, cum au făcut asta

Un nou sistem de optică adaptivă permite observarea coroanei solare la rezoluții fără precedent, relevând structuri sub 100 km și un plasmoid coronal instabil, detectat în faza de decădere a unei erupții.

Un studiu publicat în Nature Astronomy prezintă primele observații ale coroanei solare efectuate cu optică adaptivă de ordin înalt, care a permis atingerea limitei de difracție a telescopului solar Goode (GST), cu diametrul de 1,6 m.

Descoperirea, fără precedent

Rezultatele oferă detalii fără precedent asupra structurilor fine ale coroanei, precum ploaia coronală și filamentele magnetice instabile, cu dimensiuni sub 100 km, și pot contribui la elucidarea mecanismelor de încălzire coronală și declanșare a erupțiilor solare.

Foto: Schmidt et al./NJIT/NSO/AURA/NSF

Coroana solară este regiunea atmosferică exterioară a Soarelui, cu temperaturi de milioane de kelvini, deși suprafața solară are doar 6.000 K.

Discrepanța termică rămâne una dintre marile enigme ale fizicii solare. Studiul a reușit să depășească limitările anterioare ale opticii adaptive, care funcționa eficient doar pentru structuri fotosferice.

Noul sistem, numit Cona, folosește un senzor de undă optimizat pentru lumină Hα emisă de structurile coronale, precum protuberanțe sau ploaie coronală, și controlează o oglindă adaptivă în timp real.

Imaginile obținute au atins o rezoluție de aproximativ 70 km

Interesant este că imaginile obținute au atins o rezoluție de aproximativ 70 km, iar calitatea lor este comparabilă cu datele din ultraviolet ale telescopului spațial Hinode, dar obținute de la sol.

Printre observațiile semnificative se numără o protuberanță cu răsuciri fine, materiale coronal reci în cădere și un plasmoid (o structură de plasmă torsionată) care s-a format și a devenit instabil în câteva minute în timpul unei erupții eșuate asociate cu o erupție solară de clasă C6.3.

Descoperirea acestui plasmoid a fost posibilă datorită capacității sistemului Cona de a focaliza și corecta imaginea la marginea discului solar, acolo unde senzorii tradiționali de undă eșuează.

Observațiile sugerează că structura reală a plasmei coronale magnetizate este mult mai fină decât s-a crezut până acum și pot contribui la validarea unor teorii precum încălzirea prin nanoflare sau reconectarea magnetică rapidă.

Prin extinderea opticii adaptive la observațiile coronale, studiul deschide o nouă frontieră în heliografie și promite să revoluționeze înțelegerea proceselor fizice din atmosfera solară.