De ce mergem pe două picioare: două schimbări cheie descoperite

Mersul biped, semnătura anatomică a speciei umane, nu este rezultatul unui singur „gene magic”, ci al unei suite de ajustări coordonate în timpul dezvoltării embrionare. O echipă internațională de cercetători descrie acum două inovații evolutive care au remodelat pelvisul strămoșilor noștri și au făcut posibilă deplasarea eficientă pe două picioare, fără costurile energetice pe care le au alte primate când încearcă aceeași mișcare. Pe scurt, schimbările afectează modul în care se formează cartilajul și cum se osifică oasele bazinului, păstrând o formă avantajoasă pentru mers, dar și un canal de naștere suficient de larg pentru bebeluși cu creier mare, scrie Reuters.

cum s-a „rescris” pelvisul: două inovații care au schimbat totul

Prima schimbare are loc foarte devreme, în dezvoltarea embrionară: o reorientare a plăcilor de creștere din cartilaj, care permite osului iliac (porțiunea superioară a pelvisului) să treacă de la o formă înaltă, îngustă și aproape plată (ca la alte primate) la una scurtă, lată și curbată. Această transformare creează puncte de prindere mai avantajoase pentru mușchii gluteali și stabilizează trunchiul când corpul își mută greutatea de pe un picior pe altul – mișcarea repetitivă care definește mersul biped „în pas lung” al oamenilor.

A doua schimbare completează prima și are implicații majore pentru naștere. Este vorba despre o întârziere și o deplasare spre posterior a osificării oaselor bazinului în embrion. Rezultatul: forma nouă, favorabilă mersului, se păstrează, dar canalul de naștere rămâne suficient de generos pentru a permite trecerea copiilor cu creier voluminos – o adaptare crucială odată cu creșterea progresivă a capacității craniene în evoluția umană. Fără acest „compromis” fin, mersul biped stabil și expansiunea cerebrală ar fi fost dificil de reconciliat.

genetica din spatele mersului: multe „comutatoare”, nu un singur gene

Analizele pe probe de țesut embrionar uman și de la alte primate au scos la iveală peste 300 de gene implicate în aceste două schimbări. Nu există un „gene al bipediei”; mai curând, un ansamblu de mici elemente de reglare – comutatoare ADN – acționează concertat, ajustând „programul” de creștere al cartilajului și temporizarea osificării. Tocmai această rețea de reglare explică de ce mersul biped uman diferă net de cel observat ocazional la cimpanzei sau de bipedalismul foarte diferit al păsărilor ori cangurilor.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Descoperirile se potrivesc și cu ceea ce știm din fosile. Pelvisul lui Ardipithecus ramidus (circa 4,4 milioane de ani) din Etiopia arată deja trăsături care indică un mers mai vertical, iar celebra „Lucy” (Australopithecus afarensis, ~3,2 milioane de ani) confirmă o pelvis schimbat față de al marilor maimuțe. În termeni filogenetici, linia umană s-a despărțit de cea a cimpanzeilor acum aproximativ 6–8 milioane de ani, iar aceste ajustări par să se fi conturat treptat, pe măsură ce mersul pe două picioare devenea norma.

de ce contează bipedalismul: energie, mâini libere și răcire mai eficientă

Odată stabilit, mersul biped „în pas lung” a eliberat mâinile pentru unelte, transport, îngrijirea puilor și activități complexe; a redus suprafața corpului expusă direct la soare, facilitând răcirea în climate calde; și, mai ales, a crescut eficiența energetică la mers pe distanțe lungi. Alte primate pot merge temporar pe două picioare, dar o fac cu costuri energetice mai mari. La oameni, arhitectura pelvisului și a musculaturii – în special rolul glutealilor – susține un mers economic, esențial pentru migrații, vânătoare, colectare și, în final, pentru răspândirea speciei.

Noile date genetice nu rescriu istoria, dar umplu un gol: explică „cum” a fost posibilă, din punctul de vedere al dezvoltării embrionare, această schimbare anatomică profundă. În același timp, oferă un cadru pentru a înțelege variațiile anatomice moderne ale pelvisului și modul în care acestea pot influența mersul, performanța sau chiar anumite riscuri obstetricale.

ce urmează: maparea fină a „partiturii” genetice

Provocarea următoare este identificarea precisă a elementelor de reglare cu impact major și a „momentelor” din dezvoltare în care acționează. Înțelegerea acestei partituri genetice ar putea clarifica de ce oamenii moderni prezintă o diversitate mare a formei bazinului și cum se leagă aceasta de performanța locomotorie sau de naștere. De asemenea, comparațiile extinse cu alte primate pot releva ce părți din rețea sunt cu adevărat unice speciei noastre și care sunt conservate.