Cuvintele dacilor trăiesc în gura ta: cum vorbim fără să știm limba pe care nimeni n-a scris-o vreodată

Româna e o limbă latină, dar dacă sapi adânc în vocabularul ei, descoperi urme care nu vin nici din Roma, nici din Bizanț. Cuvinte simple, dar esențiale – „brânză”, „copil”, „gât”, „groapă” – nu au nicio legătură cu latina, greaca sau slava. Și totuși, le folosești zilnic. De unde vin ele? Răspunsul te duce într-un timp fără scrieri, fără documente, înapoi la daci – strămoșii misterioși despre care știm mai mult din presupuneri decât din fapte.

Dacii nu ne-au lăsat cronici, poeme sau tratate. Nici măcar inscripții scurte în piatră. Tot ce știm despre limba lor provine din fragmente disparate: câteva nume proprii (precum Decebal sau Scorilo), nume de plante culese de medici antici și toponime care au rezistat în geografia noastră până azi. Fără texte scrise, lingviștii sunt nevoiți să reconstruiască ipotetic ceea ce ar fi putut fi limba dacică.

Asta înseamnă că orice cuvânt presupus a fi „dac” e, de fapt, o deducție. Nu avem dovezi directe, ci doar indicii: forma cuvântului, absența lui din latină sau alte limbi influente, și – cel mai interesant – similitudinea cu albaneza. Da, ai citit bine: limba albaneză este considerată de unii lingviști a fi singura urmașă vie a limbilor paleo-balcanice, din care făcea parte și limba dacilor. Acolo unde un cuvânt românesc are o formă și un sens similar în albaneză, iar acel cuvânt nu provine din latină, slavă sau altă sursă cunoscută, s-ar putea să ai de-a face cu o relicvă dacică.

Cuvinte-fantomă și „coincidențe” sonore: ce am păstrat din limba lor

Pornind de la aceste criterii, lingviștii au alcătuit o listă de aproximativ 100-160 de cuvinte care ar putea proveni din substratul dacic. Acestea nu sunt cuvinte savante sau rare, ci termeni concreți, legați de natură, corpul uman sau viața pastorală – lucruri care definesc traiul zilnic. E vorba de cuvinte precum:

• buză, gât, grumaz, ceafă – părți ale corpului
• brad, copac, mal, măgură, baltă – elemente naturale
• abur, mazăre, brânză, baci, zer, țarc, zgardă, copil, prunc, strungă – viața rurală și cotidiană

Această listă nu e unanim acceptată. Unii specialiști – așa-zișii minimaliști – recunosc doar câteva zeci de termeni ca având origine cert dacică. Ei insistă pe rigurozitatea științifică și resping orice etimologie nesusținută de dovezi clare. De partea cealaltă, maximații – adesea cercetători independenți sau pasionați de istorie – susțin că influența dacică este mult mai largă. Ei acceptă un număr mai mare de cuvinte, uneori pe baza unor simple asemănări fonetice.

Controversa dintre aceste două tabere ține vie dezbaterea. Dar adevărul e că, indiferent de tabăra în care te situezi, ideea că româna păstrează o fărâmă dintr-o limbă complet dispărută este fascinantă.

Vorbe vii dintr-o lume moartă: ce înseamnă pentru tine moștenirea dacică

Poate că nu te-ai gândit niciodată de două ori când ai spus „abur”, „baltă” sau „copil”. Dar aceste cuvinte sunt, probabil, cele mai vechi din limba ta. Ele nu au fost aduse de romani, nici nu vin de la slavi, unguri sau turci. Sunt bucăți dintr-un limbaj care a existat aici cu mii de ani în urmă, care a supraviețuit cuceririi, asimilării și secolelor de schimbare.

Faptul că ele există încă în limba română e o dovadă de continuitate culturală și lingvistică. În fiecare propoziție pe care o rostești fără să te gândești, există urme ale unei lumi despre care nu avem cărți, dar avem urme sonore. Fiecare copil care învață cuvântul „baci” duce mai departe o moștenire care a scăpat de la uitare fără să fi fost vreodată scrisă.

Pentru tine, moștenirea dacică înseamnă mai mult decât istorie. Înseamnă identitate, rădăcini, o legătură nevăzută cu cei care au trăit pe aceleași pământuri, cu aceleași griji și aceleași cuvinte. A ști că în vocabularul tău se ascund asemenea relicve e ca și cum ai purta cu tine o capsulă a timpului, una care nu se vede, dar se rostește zi de zi.

Așa că, data viitoare când spui „brânză” sau „zgardă”, gândește-te că vorbești o limbă care s-a născut nu doar în Roma, ci și în Dacia. Și că, dincolo de toate teoriile și disputele academice, adevărul cel mai simplu e și cel mai frumos: limba română păstrează vie vocea unei lumi care n-a scris niciodată, dar n-a fost uitată.