Ceri bani de la părinți după vârsta de 30 de ani? „Rușinică”! Când ajutorul devine frână în dezvoltarea ta, avertisment pentru „părinții bancomate”

La vârsta de 30 de ani, indiferent de cât de mult a durat școala pe care ai urmat-o sau cât de mult timp ți-a răpit o anumită specializare, un lucru e cert: ar trebui să fii independent financiar!

Sigur, viața nu e un șablon. Sunt oameni care la 30 de ani își schimbă cariera, încep facultăți noi sau se mută dintr-un oraș în altul în căutarea unui nou început. Dar asta nu înseamnă că e normal – sau sănătos – să te bazezi în continuare pe părinți pentru a-ți plăti chiria, benzina, mâncarea sau vacanțele.

De ce trebuie să te lupți să devii independent financiar?

Pentru că fără independență financiară, nu ai nici libertate reală. Oricât ai crede că trăiești „pe cont propriu”, câtă vreme trimiți mesaje de tipul „Mamă, îmi pui 200 de lei pe card?”, ești într-o zonă de copilărie prelungită.

Independența financiară e mai mult decât o dovadă că „te descurci singur” – e dovada că îți asumi viața ta, alegerile tale și consecințele lor. Este pasul fără de care nu poți construi o carieră stabilă, o relație matură sau o viață în care să nu depinzi constant de „bula de siguranță” lăsată de părinți.

Andreea Marin jubilează! Violeta tocmai a primit vestea cea mare, a intrat la o facultate de prestigiu din SUA. Ce va studia fiica prezentatoarei

Soția lui George Simion, reacție virală după ce soțul ei i-a oferit flori Elenei Lasconi. Ce a transmis după cadoul neașteptat pentru contracandidata USR

Și când spun independență financiară nu spun că la 30 de ani ar trebui să-ți permiți vacanțe de lux, să ai bolizi în garaj și bani pentru tot ce-ți dorești. Nici pe departe! Dar ar trebui să îți întreții singur cheltuielile de bază, legate de traiul de zi cu zi, iar dacă vrei mai mult, să fii capabil să muncești mai mult, să de tezvolți mai mult, nu să ceri!

Unde e problema, totuși? De ce să nu le ceri alor tăi bani, că doar sunt părinții tăi, nu?

Dependența financiară devine toxică atunci când începe să-ți submineze încrederea în propriile forțe. Când știi că nu-ți poți susține viața, fiecare decizie pe care o iei e însoțită de frică, de ezitări, de un sentiment constant că nu deții cu adevărat controlul. Devii tentat să renunți la visurile tale, nu pentru că nu le poți atinge, ci pentru că nu ai autonomia de a încerca.

Această dependență îți încetinește maturizarea. La 30 de ani, dacă încă nu ai învățat să-ți administrezi un buget, să economisești sau să îți planifici cheltuielile, când o vei face? Viața reală are costuri reale și nu așteaptă după nimeni. Fără aceste abilități de bază, riști să rămâi într-o bulă iluzorie de confort, complet nepregătit pentru provocările adulte.

Relația cu părinții nu scapă nici ea neatinsă. Poate că nu o vezi acum, dar ajutorul lunar vine la pachet cu frustrări nespuse, cu oboseală emoțională, poate chiar cu vinovăție. Părinții nu sunt o resursă infinită și, oricât de mult te-ar iubi, rolul lor nu este să te țină pe linia de plutire financiară la nesfârșit. Nu e sănătos pentru tine, dar nici pentru ei.

Mai mult decât atât, le blochezi și lor viitorul. Fiecare sumă de bani pe care o cerșești sau o accepți, chiar și cu bunăvoință, este o frână pusă pe propriile lor planuri. Poate erau bani pentru o vacanță amânată de ani de zile. Poate pentru o intervenție medicală sau, pur și simplu, pentru puțină liniște la pensie. E cinic să le răpești aceste lucruri doar pentru că tu alegi să nu te desprinzi. Dependența financiară la această vârstă nu mai este un ajutor – este o formă de stagnare, o piedică în calea devenirii tale ca adult complet.

După cum subliniam și mai sus, 30 este vârsta la care trebuie să faci trecerea de la „încă în formare” la „pe cont propriu”. Nu înseamnă că trebuie să fii milionar, dar înseamnă că nu mai e loc pentru „ajutoare lunare”.

Nu scăpa din vedere faptul că piața muncii are variante diverse: freelancing, part-time, online, străinătate. De asemenea, nu mai poți invoca „e greu” ca scuză. E greu pentru toată lumea, dar unii se ridică.

Ce lecție au părinții de învățat?

Întreținerea prelungită nu înseamnă protecție, înseamnă sabotarea independenței unui copil. Oricât de greu ar fi pentru un părinte să-și vadă copilul confruntându-se cu greutăți financiare, trebuie înțeles un lucru fundamental: ajutorul constant, oferit din reflex sau vinovăție, nu este un colac de salvare, ci o ancoră. Îl ține pe loc, îl împiedică să se confrunte cu viața reală, cu responsabilitățile, cu alegerile și consecințele lor.

Părinții trebuie să înțeleagă că iubirea nu înseamnă menținerea artificială a confortului, ci cultivarea forței interioare. E sănătos să spui „nu” la un moment dat. Nu pentru că nu mai iubești, ci pentru că îți pasă suficient cât să vrei să-l vezi pe copilul tău stând pe propriile picioare. E greu să faci pasul înapoi, dar este esențial pentru ca el să facă pasul înainte.

Un copil devenit adult nu va învăța niciodată ce înseamnă valoarea banului dacă știe că „rezervorul părinților” nu se termină niciodată. Nu va învăța cum e să gestioneze un buget, să prioritizeze, să eșueze și să se ridice. În schimb, va învăța că nu trebuie să se zbată prea tare, că există mereu o plasă de siguranță, oricât de sus s-ar urca sau oricât de tare ar cădea.

Independența nu vine cu vârsta, ci cu asumarea. Și dacă părinții nu le dau copiilor voie să se descurce singuri, chiar și când greșesc, le răpesc una dintre cele mai importante lecții ale maturității: aceea că pot. Pot să-și construiască viața. Pot să greșească și să învețe. Pot să reușească. Dar pentru asta, trebuie lăsați să încerce.

Așadar, dacă ești un tânăr în această situație, ia-ți viața în mânini! Dacă ești părinte, lasă copilul să-și ia viața în mâini!