Celălalt mare Țițeica. Povestea lui Șerban, fiul matematicianului Gheorghe, fondatorul școlii românești de fizică cuantică

Șerban Țițeica s-a născut la 27 martie 1908 în București, într-o familie în care spiritul științific era parte din cotidian. Tatăl său, Gheorghe Țițeica, era unul dintre cei mai proeminenți matematicieni români ai epocii, profesor universitar și academician recunoscut pentru contribuțiile sale esențiale în domeniul geometriei diferențiale.

A fost fiul marelui matematician Gheorghe Țițeica

Într-un asemenea mediu, era aproape inevitabil ca fiul său să urmeze o carieră în știință, dar Șerban Țițeica și-a croit propriul drum, devenind una dintre cele mai respectate figuri ale fizicii teoretice românești din secolul XX.

După ce a urmat Liceul „Mihai Viteazul” din București, tânărul Șerban a ales să studieze științele exacte, obținând licențe în fizico-chimie și matematică.

Era o perioadă în care cercetarea științifică globală făcea pași mari, mai ales în fizică, unde teoriile revoluționare ale mecanicii cuantice schimbau modul în care oamenii înțelegeau universul.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Dorind să se specializeze în acest domeniu fascinant, Șerban Țițeica a plecat la Leipzig, în Germania, pentru a lucra sub îndrumarea unuia dintre cei mai mari fizicieni ai vremii — Werner Heisenberg, părintele principiului incertitudinii.

Discipolul lui Heisenberg și întemeietorul unei școli românești

În anii petrecuți la Leipzig, Șerban Țițeica s-a integrat rapid în cercul select al fizicienilor care puneau bazele fizicii moderne. Sub coordonarea lui Heisenberg, a lucrat la teza de doctorat intitulată „Asupra comportării rezistenței electrice a materialelor în câmpuri magnetice”, lucrare care se înscrie în sfera preocupărilor de fizică a materiei condensate și care avea să-i marcheze definitiv cariera.

Revenit în România în 1935, Țițeica a început să predea la Facultatea de Științe din București, la Școala Politehnică și, pentru o vreme, la Universitatea din Iași.

Perioada interbelică a fost marcată de un efort de modernizare a învățământului și cercetării, iar Țițeica s-a aflat printre cei care au pus bazele unei comunități academice moderne în domeniul fizicii teoretice.

În 1948, devine profesor universitar și preia conducerea Catedrei de fizică teoretică de la Universitatea din București, funcție pe care avea să o păstreze până în 1977.

Dincolo de activitatea didactică remarcabilă, Șerban Țițeica este recunoscut pentru efortul de a întemeia o școală românească de fizică cuantică. Elevii săi, unii ajunși la rândul lor personalități marcante ale științei românești, au continuat și dezvoltat cercetările inițiate de mentorul lor.

Țițeica a contribuit astfel decisiv la formarea unei culturi științifice competitive în România, într-o epocă în care cercetarea era adesea îngreunată de contextul politic și economic.

Vezi și: Cel mai mare matematician român și-a întreținut familia din banii de bursă câștigați în liceu. Cum a devenit Gheorghe Țițeică o legendă la doar 27 de ani

Părintele fizicii cuantice românești

Într-un interviu din 1972, profesorul Țițeica își amintea cu sinceritate despre începuturile sale. La vârsta de 14 ani, mărturisea el, nu avea o direcție clară în viață. Îi plăcea să se joace, să citească și să învețe, dar nu își imagina o carieră în știință.

A fost profesorul de fizică Roman, directorul liceului său, cel care i-a stârnit pasiunea pentru această disciplină. Prin metoda sa pedagogică interactivă, bazată pe dialog și pe stimularea gândirii logice, Roman a reușit să aprindă scânteia care avea să se transforme într-o carieră strălucită.

Pentru Țițeica, frumusețea fizicii rezidă în echilibrul dintre abstractul matematic și concretul experimental. Deși unele fenomene nu pot fi observate direct, cum este cazul curentului electric într-un conductor, ele pot fi descrise riguros prin legi matematice și validate prin experimente.

În opinia sa, experiența este esența fizicii, iar legile fundamentale formulate de Newton își păstrează și astăzi relevanța, chiar și în domenii avansate precum zborul cosmic.

Perseverența a fost dintotdeauna cheia succesului său în cercetare

Șerban Țițeica considera că succesul în cercetarea științifică nu vine ușor și că este nevoie de o doză considerabilă de perseverență. Spre deosebire de alte domenii, în știință progresele sunt lente, adesea fragmentare. Există zile în care faci un pas mic, zile în care nu înaintezi deloc sau chiar regresezi.

De aceea, credea el, cercetătorul trebuie să încerce mereu, să nu se descurajeze, dar în același timp să știe când e momentul să renunțe la o cale greșită.

Această abordare metodică și rațională a stat la baza muncii sale științifice, dar și la formarea generațiilor de fizicieni care i-au urmat. A fost un mentor exigent, dar generos, punând întotdeauna accent pe responsabilitate și pe rigoare.

Contribuții esențiale și viziune pentru viitor

Pe lângă contribuțiile sale în domeniul fizicii materiei condensate, Țițeica s-a preocupat intens și de alte ramuri ale fizicii moderne, cum ar fi fizica plasmei și energia nucleară.

Vorbea cu entuziasm despre progresele aduse de tranzistori în miniaturizarea și eficientizarea calculatoarelor și era convins că fizica solidului este unul dintre cele mai promițătoare domenii pentru aplicații tehnologice.

În ceea ce privește energia nucleară, anticipa o tranziție de la reactoarele bazate pe fisiune, care folosesc elemente grele, către reactoare pe bază de fuziune, care implică elemente ușoare în stare de plasmă. Deși conștient de dificultățile tehnice uriașe, considera că aceste cercetări vor avea un impact enorm asupra viitorului omenirii.

Vezi și: A luptat la Mărășești, a fost pilot de vânătoare, a ajuns arestat de comuniști. Horia Hulubei, spionul care a devenit părintele fizicii nucleare românești

Marele fizician Șerban Țițeica și-a dedicat viața cunoașterii

Pentru Șerban Țițeica, viața profesională și cea personală erau într-o simbioză perfectă. Spunea că cele mai fericite momente ale vieții lui erau acelea în care putea să se dedice complet meseriei sale.

Îi plăcea să lucreze ore în șir la probleme de fizică, să exploreze noi ipoteze, să formuleze legi și să își ajute studenții să înțeleagă fenomenele profunde ale naturii. Era, în esență, un savant în sensul clasic, animat de curiozitate și de o dorință sinceră de a înțelege lumea.

Pe 28 mai 1985, Șerban Țițeica s-a stins din viață la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Moștenirea sa rămâne însă vie prin lucrările sale, prin elevii pe care i-a format și prin impactul pe care l-a avut asupra dezvoltării fizicii în România.

Șerban Țițeica a fost mai mult decât „fiul unui mare matematician”. A fost un creator de școală, un promotor al gândirii științifice riguroase și un formator de generații. Într-o epocă plină de provocări, și-a păstrat verticalitatea, dedicându-și viața unui ideal academic nobil.

Povestea sa este un exemplu despre cum pasiunea pentru știință, sprijinită de perseverență și rigoare, poate modela nu doar cariere individuale, ci întreaga cultură științifică a unei națiuni.

Celălalt mare Țițeică nu a trăit în umbra tatălui său, ci a luminat propriul său drum, pe care și astăzi tineri fizicieni îl urmează.