Ceata lui Nălucă, haiducii care au băgat spaima în boierii din București. Tunsu și Grozea umblau prin canale și l-au jefuit pe logofătul Manolache în prima zi a Anului Nou în 1829

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Bucureștiul nu era deloc un oraș liniștit, mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă. În locul unei atmosfere de armonie și sărbătoare, în acele vremuri, capitala Țării Românești era scena unor jafuri îndrăznețe, orchestrate de haiduci care nu se temeau de nimeni. Printre cei mai temuți se număra o ceată de răufăcători care avea să intre în istorie sub numele de Ceata lui Nălucă. Acești haiduci acționau cu precizie, ingeniozitate și curaj, atacându-i pe cei mai bogați boieri ai orașului.

Tunsu și ceata lui de „năluci” care terorizau Capitala secolului XIX

Numele „Nălucă” nu a fost ales întâmplător. Se referea la liderul bandei, Tunsu, un personaj devenit legendar pentru capacitatea sa de a dispărea fără urmă, imediat după comiterea jafurilor.

Împreună cu tovarășul său, Grozea, Tunsu a organizat o serie de atacuri asupra marilor proprietari ai Bucureștiului, folosindu-se de metode neobișnuite pentru acea epocă, cum ar fi exploatarea coridoarelor subterane ale orașului.

La începutul anilor 1800, Bucureștiul era împărțit aproape matematic între moșii boierești. Familiile de rang înalt își stabiliseră reședințele în jurul centrului orașului, fiecare parcelă de pământ fiind clar delimitată.

Horoscop zilnic 6 decembrie 2025: Vești importante pentru o zodie, surprize pentru alte două

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Aici trăiau logofeți, vornici, ispravnici și alți dregători ai vremii, cunoscuți de toți pentru averile lor impresionante. Printre aceștia, logofătul Manolache se remarca printr-o bogăție ieșită din comun, pe care o păstra în cufere masive, ascunse în camere ferecate ale conacului său.

Se spune că în prima zi a anului 1829, chiar în toiul colindelor și al urărilor de Anul Nou, Tunsu și Grozea au pus în aplicare unul dintre cele mai curajoase și reușite jafuri din istoria veche a Bucureștiului.

Deghizați în colindători, cei doi s-au prezentat la casa logofătului Manolache. Îmbrăcați în straie simple, cu fețele vopsite în culori festive și înarmați cu colinde învățate din popor, au trecut drept urători nevinovați.

Odată intrați în casă, au trecut rapid la acțiune. Sub amenințarea armelor, l-au obligat pe logofăt să le predea toată averea: bijuterii, bani, odoare și documente de proprietate. Operațiunea s-a desfășurat cu o viteză uimitoare, fără ca cineva să bănuiască ce se petrece în spatele ușilor închise.

Vezi și: Se deghiza în preot, fura de la bogați, nu folosea niciodată gloanțe și fugea de jandarmi. Pe haiducul Pantelimon l-ar fi trădat cel mai bun prieten al său

Canalele Bucureștiului, drumurile secrete ale haiducilor

Secretul succesului Cetei lui Nălucă nu a stat doar în deghizarea iscusită, ci mai ales în cunoașterea în amănunt a sistemului de canale și coridoare subterane care se întindeau sub oraș.

Tunsu și Grozea, după cum notează istoricul Dan Falcan, utilizau aceste tuneluri pentru a dispărea imediat după jafuri. Coridoarele erau suficient de largi pentru a permite deplasarea rapidă.

Acestea aveau în jur de trei metri înălțime și doi metri lățime, și erau construite în mare parte din zidărie solidă, folosite inițial pentru scurgerea apelor și pentru alte nevoi edilitare ale orașului.

În zona Panduri, acolo unde fusese situată reședința lui Manolache, aceste coridoare erau mai numeroase și formau o rețea bine ramificată. Haiducii, care cunoșteau traseele ca în palmă, se foloseau de ele pentru a ajunge nevăzuți în diverse colțuri ale orașului sau chiar în afara acestuia.

Astfel, oricât de mare ar fi fost panica provocată de jaf, autoritățile nu reușeau să-i prindă. Tunsu, alias Nălucă, părea că se volatilizează, motiv pentru care a căpătat acest supranume temut.

Metoda haiducilor era simplă, dar eficientă: observau casele boierilor, le studiau rutina, se deghizau și atacau în momentele cele mai vulnerabile – în timpul sărbătorilor, când vigilența era redusă. După jaf, intrau în canale prin gurile de scurgere sau alte intrări secrete, dispăreau sub pământ și nu mai puteau fi urmăriți.

Frăția Tunsu-Grozea și legătura lor de nezdruncinat

Parteneriatul dintre Tunsu și Grozea nu a fost unul întâmplător. Cei doi s-au cunoscut cu trei ani înainte de jaful asupra logofătului Manolache și au înțeles repede că aveau viziuni similare: urau nedreptatea socială și visau să ia de la bogați pentru a se răzbuna pe o societate profund inegală.

Nu există dovezi clare că ar fi împărțit prada cu săracii, ca haiducii legendari din balade, dar atitudinea lor trăda un dispreț profund față de luxul boieresc.

Acțiunile lor, deși criminale, erau văzute de unii localnici cu o doză de simpatie. Într-o epocă în care boierimea se îmbogățea pe spinarea țăranilor, iar corupția era la ordinea zilei, haiducii ca Nălucă și Grozea deveneau simboluri ale unei rebeliuni tacite.

Oameni simpli murmurau povești despre isprăvile lor, le cântau numele în șoaptă și îi protejau cu informații sau cu adăposturi temporare.

Vezi și: Satul din România înfiinţat de haiduci. Unde se află, peisajul e de vis. Trebuie să ajungi aici în 2023

Moștenirea unei epoci în care haiducia era o formă de rezistență

Jaful asupra logofătului Manolache a rămas unul dintre cele mai celebre din istoria Bucureștiului premodern. Nu doar pentru că victima era un nume important, ci și pentru că modul de operare al haiducilor a devenit legendar. A fost momentul în care Ceata lui Nălucă a intrat în folclorul urban, stârnind deopotrivă teamă și fascinație.

Autoritățile vremii nu au reușit niciodată să-i captureze pe Tunsu și Grozea în flagrant. Se pare că la un moment dat aceștia au părăsit orașul și s-au retras în zone mai izolate, de unde și-au continuat viața în anonimat sau poate au căzut pradă altor haiduci ori mercenari. Soarta lor exactă rămâne necunoscută, ceea ce contribuie și mai mult la aura lor mitică.

Rețelele subterane pe care le-au folosit au fost în mare parte astupate sau distruse în deceniile următoare, odată cu modernizarea orașului.

Cu toate acestea, poveștile despre ele persistă, iar mulți bucureșteni sunt convinși că o parte din aceste coridoare încă există, ascunse sub asfaltul prezentului.

O lecție din trecut: haiducia urbană ca simbol al rebeliunii sociale

Istoria Cetei lui Nălucă ne arată cum, în vremuri de inegalitate extremă, criminalitatea putea căpăta o aură romantică, iar hoții puteau deveni, în ochii poporului, eroi. Tunsu și Grozea nu au fost doar simpli jefuitori, ci reprezentanți ai unei epoci în care haiducia avea un substrat social profund.

Departe de a fi doar o legendă cu iz pitoresc, povestea lor reflectă realități dure ale unei societăți împărțite între privilegiați și oprimați.

Astăzi, când privim înapoi spre acele vremuri, înțelegem mai bine cum frustrarea populară putea naște figuri memorabile precum Nălucă, haiducul care a terorizat boierimea și a sfidat autoritatea chiar din inima Bucureștiului.

Vezi și: Haiducul Totu și lingourile de aur. Povestea incredibilă a banditului care a fost trădat de propriul camarad