Ce s-ar întâmpla dacă ai încerca să „calci” pe o planetă gazoasă, de fapt – Explicația oamenilor de știință

Planetele gazoase din sistemul nostru solar, Jupiter și Saturn, sunt deseori percepute ca niște sfere uriașe de gaz pe care, în teorie, un vehicul spațial ar putea „ateriza”.

Realitatea este însă mult mai complicată. Spre deosebire de planetele telurice, cum sunt Pământul, Marte sau Venus, giganții gazoși nu au o suprafață solidă clar definită. Atmosfera lor se rarefiază treptat până când nu mai poate fi delimitată de spațiul cosmic.

„Nu există un punct în care să poți spune: aici se termină planeta”, explică Ravit Helled, profesor de astrofizică teoretică la Universitatea din Zürich, scrie revista Popular Science.

Ce ar păți o navă spațială care ar vrea să coboare pe o planetă gazoasă

Dacă o navă spațială ar încerca să pătrundă în adâncurile lui Jupiter, ar întâlni presiuni și temperaturi în continuă creștere.

La un moment dat, hidrogenul și heliul din atmosferă nu mai sunt gazoși, ci trec în stare lichidă. În centrul planetei, temperatura este estimată la circa 24.000 °C, o valoare comparabilă cu temperatura de la suprafața unei stele.

Chiar dacă o navă ar fi construită dintr-un material mai rezistent decât orice substanță cunoscută pe Pământ, și ar supraviețui presiunii și căldurii, ar pătrunde într-un mediu despre care știm foarte puțin.

De decenii, oamenii de știință au crezut că giganții gazoși au un nucleu solid. Datele recente, transmise de misiunile Juno (Jupiter) și Cassini (Saturn), sugerează că nucleele acestor planete sunt mai degrabă „diluate”, fără o delimitare clară față de straturile superioare.

Plăcile tectonice și rocile sunt absente în aceste lumi fluide

Planetele gazoase nu sunt doar fără suprafață, ci și fundamental diferite ca structură. Ele sunt alcătuite în principal din hidrogen și heliu, iar compoziția lor se schimbă gradual odată cu adâncimea.

La un anumit punct, heliul se separă de hidrogen și se condensează în picături care „plouă” spre interiorul planetei, un fenomen bizar, imposibil pe Pământ.

Aceste planete s-au format prin două procese posibile. Cel mai acceptat este „acrecția nucleului”: în discul protoplanetar din jurul unei stele nou formate, particule solide se aglomerează, apoi atrag gaz din jur, formând o planetă gazoasă.

O teorie mai recentă, „instabilitatea discului”, presupune că discul protoplanetar se poate fragmenta direct în regiuni dense care devin planete gigantice, mai ales în cazul planetelor aflate la mari distanțe de steaua lor.

Datele oferite de misiunile Juno și Cassini au modificat complet modul în care înțelegem interiorul acestor corpuri cerești.

Jupiter, de exemplu, este faimos pentru Marea Pată Roșie, o furtună gigantică care generează vânturi de peste 680 km/h.

Planeta este zguduită de fenomene meteorologice intense, și are un interior stratificat din punct de vedere termic și chimic.