Ce înseamnă cu adevărat să fii profesor în România: Detalii neștiute despre munca invizibilă din spatele orelor de curs

Meseria de profesor este adesea percepută prin prisma vacanțelor sau a programului aparent stabil. Dincolo de aceste clișee, realitatea din școlile românești este mult mai complexă, mai solicitantă și, adesea, profund solitară.

Experiența Sorinei Partal, învățătoare de 36 de ani, ilustrează fidel traseul sinuos al unui cadru didactic care a ales educația nu pentru beneficii materiale, ci din convingere.

După mai multe experiențe în mediul corporate, Sorina a decis, în urmă cu 11 ani, să facă o schimbare radicală de carieră.

La îndemnul surorii sale, deja profesor, a ales drumul învățământului, atrasă de provocarea lucrului cu copiii și de valorile autentice descoperite la clasă: sinceritate, bucurie, empatie. Chiar dacă începutul a însemnat un salariu modest – 900 de lei net în 2015, decizia a fost una asumată și profund personală.

Horoscop miercuri, 17 decembrie: ziua deciziilor importante și a clarificărilor necesare

Zodiile pentru care totul se schimbă începând cu 16 decembrie 2025. Au parte de tot ce au visat până acum

Desre reconversia profesională, dar și realitatea primilor ani la catedră

Intrarea în sistemul de învățământ nu a fost deloc simplă. Sorina a parcurs un proces amplu de reconversie profesională: cursuri postuniversitare, examen de definitivat, grade didactice.

Dincolo de pregătirea academică, a descoperit rapid că meseria de profesor presupune mult mai mult decât predarea efectivă.

Primii ani au fost marcați de necunoscut: proceduri administrative, birocrație, responsabilități multiple și lipsa unui sistem coerent de mentorat.

Ca profesor debutant, a trebuit să învețe din mers cum funcționează o școală, de la manuale auxiliare și comisii interne, până la relația cu conducerea și cu părinții.

Sprijinul colegial a fost limitat, nu din rea-voință, ci din cauza supraîncărcării generale din sistem. În lipsa unei strategii naționale de transfer al experienței între generații de profesori, autoformarea a devenit soluția principală.

Evaluarea constantă din partea elevilor, părinților și superiorilor ierarhici adaugă un nivel suplimentar de presiune, mai ales pentru cei aflați la început de drum.

În plus, multe dintre sarcinile administrative sunt neremunerate și ajung, de regulă, în responsabilitatea profesorilor tineri, deja copleșiți de adaptarea la clasă.

Profesorul între copii, părinți și provocările erei digitale

Relația cu elevii s-a schimbat profund în ultimii ani, odată cu accesul timpuriu la tehnologie. Copiii din generația Alpha vin la școală cu un nivel de atenție redus, obișnuiți cu stimuli vizuali și auditivi constanți.

Profesorul ajunge astfel să concureze cu telefoanele mobile și jocurile video pentru interesul elevilor, într-un context în care resursele emoționale și energetice sunt limitate.

Pe lângă gestionarea colectivului de elevi, relația cu părinții a devenit una dintre cele mai sensibile dimensiuni ale meseriei.

Comunicarea permanentă prin mesaje și rețele sociale aduce atât implicare, cât și tensiuni. În acest context, competențele de comunicare, asertivitatea și stabilirea limitelor profesionale sunt esențiale.

Sorina a reușit să gestioneze aceste provocări printr-un proces constant de dezvoltare personală, terapie și formare continuă.

De altfel, ea învățat să ofere elevilor soluții concrete, să explice pașii clar și să construiască relații bazate pe siguranță emoțională. În același timp, și-a definit mai bine limitele în raport cu părinții, comunicând deschis și profesionist.

Sprijinul unei organizații non-guvernamentale a avut un rol decisiv în parcursul său. Prin mentorat și colaborare, a contribuit la realizarea unui ghid de bune practici pentru profesorii debutanți, un demers rar într-un sistem care încă duce lipsă de coerență și susținere instituțională.

Acestea fiind spuse, practic, povestea Sorinei Partal scoate la lumină o realitate adesea ignorată: meseria de profesor nu este doar o profesie, ci un proces continuu de adaptare, învățare și reziliență. În lipsa unor mecanisme clare de sprijin, vocația și dorința de schimbare rămân, de multe ori, principalele resurse ale celor care aleg să rămână la catedră.