Are limbariță sau limbarniță? Cum este corect

Dilema „se spune limbariță sau limbarniță?” apare adesea, mai ales atunci când cineva vrea să facă o observație amuzantă despre o persoană care vorbește prea mult. Deși forma „limbarniță” circulă în limbajul familiar, varianta corectă din punct de vedere lexical este „limbariță”. DEX-ul confirmă fără echivoc acest lucru și oferă chiar două sensuri distincte ale cuvântului.

Ce înseamnă „limbariță”

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, limbariță este un substantiv feminin care are următoarele definiții:

O plantă cu tulpină dreaptă, ramificată, cu flori mici, albe sau trandafirii, care crește în zone umede. Sinonime: limba-broaștei, limba-bălților, limba-oii, pătlagină. În sens figurat, familiar, termenul desemnează tendința sau înclinația de a vorbi mult, de a flecări sau de a trăncăni fără rost. Pe scurt, cine are limbariță vorbește neîncetat.

De aici apare confuzia: pentru că termenul este folosit des în registru colocvial, unii îl deformează în limbarniță, probabil influențați de alte cuvinte din limbajul popular. Totuși, forma nu este acceptată în dicționar, chiar dacă se aude în vorbirea de zi cu zi.

Crăciun cu Ramon, filmul care face furori în această lună, îți poate aduce și premii. Iată cum!

Zodiile pentru care viața ia o turnură neașteptată după jumătatea lunii decembrie. Apar schimbări importante pentru mulți nativi

Puțină lume știe că înainte de a defini „vorbăria”, limbarița a denumit… o plantă. Iar denumirea figurată derivă tocmai de la această specie întâlnită în medii umede, cunoscută științific drept Alisma plantago-aquatica.

Limbarița, planta care a dus la formarea expresiei

Botanic vorbind, limbarița aparține genului Alisma L., din familia Alismataceae, un grup de plante originare din Europa, Asia, Africa, America și Australia. Genul cuprinde aproximativ nouă specii, toate iubitoare de zone umede, de aici prezența lor în bălți, mlaștini, șanțuri sau pe marginea apelor stătătoare.

Planta are o înfățișare delicată, dar robustă:

• Tulpina: dreaptă, înaltă, ramificată în partea superioară.
• Frunzele: cresc direct din sol, sunt radicale, lung pețiolate, de formă lanceolată sau ovată și se ridică vertical.
• Florile: sunt hermafrodite, mici, grupate în umbelă sau paniculă ramificată.
• Fructul: conține o singură sămânță.

Aspectul său ușor mlăștinos a dus la numele populare „limba-broaștei”, „limba-bălților” sau „limba-oii”, denumiri ce fac trimitere la locurile în care planta prosperă.

Limbarița crește spontan în: șanțuri cu apă, margini de lacuri, mlaștini, zone inundabile, câmpii umede. Este o plantă comună în tot spațiul european, inclusiv în România, întâlnită din abundență în lunile de vară.

De ce spunem că cineva „are limbariță”?

Sensul figurat al cuvântului provine din lumea populară, unde plantele erau adesea asociate cu trăsături umane. Limbarița, având frunze late, care „iese în evidență” în zone mlăștinoase, ar fi inspirat metafora pentru cineva care „iese în evidență” prin volubilitate.

Astfel, expresia a devenit o formă familiară și amuzantă de a descrie o persoană care vorbește mult, uneori poate prea mult. Așadar, fie că vorbim despre planta care își croiește drum prin bălți, fie că ne referim la cineva cu chef de vorbă, forma acceptată de dicționare este limbariță.