Amprente ale unor copii de neanderthal, cu o vechime de peste 78.000 ani, descoperite pe o plaja din Portugalia

Totul a început într-o dimineață senină, cu valuri domoale și o lumină perfectă pentru plimbare. Era martie 2020, chiar înainte de lockdown-ul global, când geologul Carlos Neto de Carvalho și soția sa, geografa Yilu Zhang, se plimbau pe plaja Monte Clérigo, în sudul Portugaliei. Nimic nu prevestea că o zi aparent banală avea să se transforme într-o aventură arheologică de proporții.

Ce am descoperit dintr-o simplă plimbare pe o plajă portugheză

Trecând peste stânci prăbușite și aflorimente de piatră, au observat în roca umedă ceva ce părea inițial doar un joc ciudat de umbre. Privind mai atent, au realizat că sunt urme — nu de animal, ci de om. Dar nu orice om. Erau urme fosilizate lăsate de un Homo neanderthalensis, o specie dispărută care a trăit în Europa înainte ca noi, Homo sapiens, să ne facem apariția.

Încercând să fotografieze descoperirea, cercetătorii s-au trezit înconjurați rapid de mareea în creștere. Cu tot echipamentul în spinare, au fost nevoiți să înoate și să escaladeze o faleză de 15 metri pentru a scăpa. A fost, după cum avea să recunoască Neto de Carvalho mai târziu, „una dintre cele mai palpitante zile din viața noastră profesională”.

Povestea care se citește în urma pașilor

Ce s-a descoperit acolo depășește cu mult simpla curiozitate. Cinci trasee de urme, totalizând 26 de pași bine conservați în stânca cenușie, au fost datate cu ajutorul tehnicii de luminescență optică stimulată. Așa s-a aflat că urmele datează de acum între 83.000 și 73.000 de ani, fiind cele mai vechi descoperiri de acest gen în zona coastei atlantice europene.

Pe baza dimensiunilor și formei urmelor, s-a stabilit că acestea aparțin unui adult de sex masculin, unui copil de aproximativ 7-9 ani și unui toddler de sub 2 ani. E fascinant cum o simplă serie de urme poate povesti o întreagă zi din viața unei familii neanderthaliene. Un adult și doi copii coborând și urcând o dună abruptă, aproape sigur în căutare de hrană.

Unii cercetători cred că era vorba despre vânătoare prin ambuscadă, în timp ce alții sugerează o zi obișnuită de colectare de scoici. Mai mult, urmele Neanderthalienilor se suprapun cu cele ale unor animale mari, poate cerbi sau cai sălbatici. Faptul că cel mic era prezent sugerează că nu era o simplă ieșire de supraviețuire, ci o activitate cotidiană în care întreaga „familie” era implicată.

Ce ne spun urmele despre cine eram și cine suntem

Neanderthalienii nu au fost doar brutali și adaptați la frig, așa cum s-a crezut mult timp. Noile descoperiri precum cea de la Monte Clérigo arată o realitate mult mai nuanțată: acești oameni preistorici își creșteau copiii în medii dure, îi luau cu ei la „muncă”, și foloseau probabil strategii complexe de vânătoare.

Ce mi s-a părut cel mai emoționant, dincolo de datele științifice, a fost imaginea mentală: un tată mergând cu cei doi copii pe plajă, poate povestindu-le despre urmele din nisip sau despre vietățile din ocean. La fel cum facem și noi azi. Diferența e că urmele lor au rămas întipărite în piatră pentru zeci de mii de ani, în timp ce ale noastre dispar la primul val.

Aceasta nu e doar o poveste despre fosile. E o reamintire că, indiferent cât de departe ne-am dus în evoluție, suntem încă legați de acele dimineți senine, de familiile noastre și de instinctul de a lăsa ceva în urmă — fie și doar o urmă de pas.

Și poate, data viitoare când te plimbi pe o plajă și vezi o adâncitură ciudată în nisip, te vei întreba: cine a trecut pe aici și ce poveste a lăsat în urmă?