12 țări ne datorează peste 2,3 miliarde de dolari, cât tezaurul românesc rămas la ruși, bani împrumutați din epoca Ceaușescu posibil pierduți

Statul român are, pe hârtie, de încasat peste 2,3 miliarde de dolari de la o duzină de state cu care, în anii ’70–’80, a făcut comerț și a finanțat lucrări, livrări și proiecte pe toate continentele. Dincolo de cifră, dosarul acestor creanțe istorice spune povestea unei politici externe care îmbina ideologia cu pragmatismul: exportam utilaje, servicii de proiectare și montaj, confecții, produse agricole și armament către „țări prietene”, iar o parte consistentă a plăților rămânea în urmă.

Astăzi, nota de plată a acelei epoci valorează cât tezaurul românesc rămas la Moscova. Doar că, spre deosebire de lingouri și bijuterii, aici vorbim despre contracte, protocoale, conturi în ruble transferabile și acorduri care s-au șubrezit sau au dispărut odată cu prăbușirea lumii bipolare. Unele state au început să achite, altele amână, altele refuză să negocieze. Iar în tot acest timp, șansele de recuperare se erodează.

Cum au apărut datoriile

În perioada comunistă, regimul Ceauşescu a cultivat parteneriate economice cu state din Africa, Orientul Mijlociu și Asia. În spatele fotografiilor oficiale erau contracte ample: drumuri și căi ferate, fabrici de ciment, sisteme de irigații, foraje petroliere, echipamente industriale și livrări de armament. Plata urma să vină în bani, mărfuri sau prin clearing în cadrul CAER, folosind rubla transferabilă – o monedă scripturală ancorată de sistemul sovietic.

După 1989, mecanismul s-a prăbușit. Regimuri s-au schimbat, economiile acelor state au intrat în crize repetate, iar România s-a trezit cu un portofoliu de creanțe greu de executat. La acestea s-au adăugat litigii, conversii neclare din ruble transferabile în dolari și o birocrație stufoasă. În unele cazuri, statul a acceptat restructurări, reduceri, chiar ștergeri parțiale în schimbul unor plăți eșalonate. În altele, discuțiile nici nu au început.

Cerere de căsătorie surpriză la „Mireasa”. Un cuplu contestat s-a logodit, după câteva săptămâni de relație: „Promit că o să încerc să te fac fericit”

Horoscop 5 decembrie 2025. O zodie primește o nouă șansă, norocul e de partea ei

Cine ne datorează și în ce stadiu suntem

Cele mai mari sume vin – sau ar trebui să vină – din Irak și Cuba. În Irak, firmele românești de stat au lucrat pe șantiere strategice: infrastructură rutieră și feroviară, proiecte industriale, foraj, irigații, plus livrări militare. Datoria, negociată după 2000, a intrat pe un grafic de rambursare cu termen lung. Cu alte cuvinte, nu e o creanță pierdută, dar nici o victorie sigură: depinde de stabilitatea politică și de disciplina bugetară a partenerului.

Cuba este, simbolic, „cazul școală”. Sumele istorice sunt în ruble transferabile, iar Havana a refuzat ani la rândul începerea negocierilor pentru stabilirea unui coeficient de conversie clar. Fără conversie, nu există sumă executabilă în dolari, iar fără sumă executabilă nu există rambursare. În această zonă, realismul doare: fără un acord politic, dosarul rămâne înghețat.

Nicolae Ceaușescu, primire călduroasă pentru dictatorul cubanez Fidel Castro, unul dintre datornicii României de peste ocean.

Africa Subsahariană și alți datornici „cronici”

Sudan, Nigeria, Republica Centrafricană, Somalia, Guineea, Mozambic – nume care acoperă geografii și istorii complicate. În multe dintre aceste state, tranzițiile de putere, datoriile externe, devalorizările și crizele valutare au făcut aproape imposibilă respectarea calendarului de plată. România a acceptat, în anumite cazuri, restructurări drastice sau ștergeri parțiale, doar pentru a „dezgheța” o parte din bani.

Alte țări, precum Libia sau Tanzania, apar cu sume mai mici, dar blocajele sunt similare: lipsa unui cadru de negociere funcțional, priorități interne care împing creanțele istorice la coada agendei și, adesea, lipsa unor documente operative complete după decenii de arhivare precară.

Nicolae Ceaușescu, alături de Muammar Gaddafi, într-una din vizitele de lucru în Libia.

Dosarul „ruble transferabile” și de ce contează

Componenta în ruble transferabile este mărul discordiei. Era o monedă scripturală folosită în CAER, cu paritate și reguli proprii, desființate odată cu sistemul. Conversia corectă în dolari presupune un acord tehnic și politic între creditori și debitori. În lipsa lui, fiecare parte își construiește propriul calcul, iar diferențele pot fi uriașe.

Pentru România, concluzia practică e simplă: fără consens asupra conversiei, nu există bază de plată. De aici și imaginea frustrantă a unor miliarde care „există” doar în registre istorice, dar nu pot fi încasate. Iar pe măsură ce trec anii, probabilitatea unui compromis scade, nu crește.

Comparația cu tezaurul de la ruși, între simbol și realpolitik

Valoarea totală a acestor creanțe istorice se aliniază, în termeni actualizați, cu estimările publice privind tezaurul românesc nerestituit de Rusia. Diferența este de natură: în cazul tezaurului, există un obiect fizic și o chestiune bilaterală recunoscută politic; în cazul creanțelor, vorbim despre o constelație de contracte, state și regimuri, fiecare cu propria logică, propriile crize și propriile argumente.

Pentru publicul larg, comparația ajută la calibrare: nu discutăm mărunțiș, ci sume care ar face diferența în bugetul unui an. Pentru decidenți, însă, mesajul e mai sobru: simbolistica nu ține loc de mecanisme executorii. Fără acorduri ferme, fără calendare credibile și fără uz al diplomației economice, dosarul rămâne o vitrină cu cifre frumoase și nicio încasare.

ce s-a pierdut pe drum și ce se mai poate salva

După 1990, o parte din creanțe au fost cesionate sau „privatizate”, adică vândute cu discount companiilor care își asumau riscul recuperării. Unele tranzacții au fost opace, greu de urmărit public astăzi. Alte creanțe au fost restructurate cu ștergeri de până la 90% pentru a nu rămâne complet blocate. În cîteva cazuri punctuale, plățile au început și continuă în tranșe.

Ce se poate face acum? În plan tehnic, un audit complet, accesibil și coerent al creanțelor rămase; în plan diplomatic, pachete de soluții care să lege rambursarea de proiecte comune, concesiuni sau reduceri condiționate de performanță. În plan juridic, standardizarea clauzelor de conversie și a mecanismelor de garantare. Niciunul nu e simplu, dar toate trei împreună pot muta dosarul din zona „amintiri” în zona „încasări”.

În imagine sunt bancnote românești de pe vremea regimului Ceaușescu.

Verdict: bani grei, timp scurs, șanse limitate

Cei peste 2,3 miliarde de dolari reprezintă moștenirea unei politici economice care a încercat să cumpere influență și piețe prin credit și lucrări la cheie. O parte din datorii se plătesc, o parte sunt încremenite, iar altele s-au topit în compromisuri dureroase. Între timp, România de astăzi are alte priorități, alte piețe și alte instrumente.

Concluzia la rece: suma există în documente, dar drumul până în Trezorerie e lung și plin de obstacole. Fără o ofensivă diplomatică inteligentă și fără soluții moderne de conversie și garantare, rămânem cu un titlu de presă și cu un dosar de istorie economică. Cu alte cuvinte, bani reali, șanse mici, dar nu nule – atât timp cât cineva mai deschide din când în când sertarul cu creanțe și caută cheia potrivită.

ALTE VALUTE

a. Sudan – 881.325,47 lire sterline

b. Libia – 22.930.147,992 dinari libieni (evidenţe MFP)

c. Guineea – 160.000 franci francezi = 24.391,84 euro (evidenţe MFP)