Tancurile zburătoare ale rușilor. De ce această idee absurdă s-a prăbușit după prima decolare

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, inventivitatea umană s-a manifestat uneori prin idei pe cât de ambițioase, pe atât de bizare. Una dintre acestea a fost conceptul tancului zburător, o soluție aparent îndrăzneață, dar complet nepractică. Ideea, dezvoltată de Uniunea Sovietică, și-a câștigat locul în istorie nu prin succes, ci prin eșecul spectaculos.

O soluție pentru o problemă strategică

Tancurile, prin natura lor masivă, au fost întotdeauna dificile de transportat pe câmpurile de luptă. Deplasarea lor pe distanțe lungi le făcea vulnerabile la focul inamic, iar transportul aerian era limitat de greutatea și dimensiunile lor. În încercarea de a rezolva această problemă, sovieticii au experimentat diverse metode.

Într-o primă fază, au atașat tancuri mici, precum T-27, sub bombardiere, sperând că acestea vor putea fi lansate direct pe câmpul de luptă. Însă aceste tancuri nu aveau suficientă putere de foc pentru a justifica riscul pierderii avioanelor, resurse extrem de valoroase. Alte încercări implicau parașutarea tancurilor sau aruncarea lor în apă de la înălțimi mici, cu echipajele urmând să le recupereze și să le folosească în luptă. Aceste metode au demonstrat rapid limitările logistice și strategice.

Tancul zburător Antonov A-40 KT, bazat pe modelul T-60, a reușit cu greu să decoleze, iar lipsa unui avion de tractare suficient de puternic și prioritizarea avioanelor pentru front au pus capăt proiectului după un singur zbor. (Grafică: Fiddlersgreen)

Nașterea tancului zburător: Antonov A-40 Krylya Tanka

În 1940, designerul Oleg Antonov a propus o altă soluție: un tanc atașat unui planor. Astfel, s-a născut Antonov A-40 Krylya Tanka, care se traduce aproximativ prin „aripi de tanc”. Conceptul era simplu în teorie: un tanc ușor, modificat cu aripi de biplan și o coadă lungă, urma să fie tractat de un avion mare și apoi eliberat, planând până pe câmpul de luptă. Odată ajuns la sol, tancul ar fi renunțat la aripi și ar fi intrat direct în luptă.

Motivul pentru care caloriferul se montează sub fereastră. Explicația la care nu te-ai fi gândit

Ce trebuie să faci ca peștele congelat să aibă gust proaspăt. Trucul simplu cu un singur ingredient

Testele au fost însă departe de a confirma viabilitatea ideii. Pentru a economisi greutate, prototipul trebuia să fie golit de muniție și combustibil, ceea ce submina capacitatea sa de a fi eficient pe teren. Controlul planorului era legat de turela tancului, o inovație ingenioasă, dar greu de utilizat în practică.

Primul și ultimul zbor

În 1942, testul a fost efectuat cu pilotul Sergei Anokhin la bord, într-un tanc tras de un bombardier Tupolev TB-3. Dragul aerodinamic al planorului a fost prea mare pentru avionul tractor, forțându-l să elibereze tancul mai devreme decât planificat. Cu toate acestea, Anokhin a reușit să aterizeze în siguranță într-un câmp, conducând apoi tancul înapoi la bază, scrie IFLscience.

Deși testul nu s-a încheiat cu un dezastru total, a demonstrat limitele conceptului. Lipsa capacității de a transporta o încărcătură utilă și dificultățile aerodinamice au făcut ca proiectul să fie abandonat.

Lecțiile eșecului

Uniunea Sovietică nu a fost singura care a încercat să creeze tancuri zburătoare. Atât Japonia, cât și Marea Britanie au avut tentative similare, dar și ele au renunțat rapid, confruntându-se cu aceleași probleme fundamentale.

Proiectul Antonov A-40 rămâne un exemplu fascinant de încercare de a împinge limitele tehnologiei militare. Deși ideea a fost, în cele din urmă, nepractică, aceasta reflectă dorința sovieticilor de a inova în fața provocărilor logistice din timpul războiului.

Astăzi, tancul zburător este privit mai mult ca o curiozitate istorică, un simbol al creativității duse la extrem, dar și al lecțiilor învățate din greșeli. Uneori, chiar și în război, cerul nu este limita.