Grigore Alexandrescu, de la copil sărman, la fabulist remarcabil. Drama poetului iubit de toți românii, întemnițat pentru ideile sale VIDEO

Grigore Alexandrescu, un nume apreciat și iubit în literatura română, s-a născut la Târgoviște, într-o modestă mahala pe data de 22 februarie 1810.

Orfan de la o vârstă fragedă

Fiind fiul vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea, Grigore a fost al patrulea copil al familiei. Totuși, destinul său a fost marcat încă de la început de pierderea părinților la vârsta de 17 ani, când a rămas orfan și s-a mutat la unchiul său din București, părintele Ieremia.

Cu o inteligență ieșită din comun și o memorie extraordinară, Grigore Alexandrescu și-a început educația la școala de limba franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant în 1831. Aici și-a dezvoltat pasiunea pentru literatură și poezie, fiind remarcat pentru talentul său poetic încă de la o vârstă incredibil de fragedă.

În 1832, s-a alăturat colegiului prestigios Sfântul Sava din București, unde a fost coleg cu viitorul său prieten și colaborator, Ion Ghica.

Autostrada Prieteniei, considerată a opta minune a lumii moderne. Se întinde pe 1.300 kilometri și este mai periculoasă decât Transfăgărășanul

Taina celui mai gustos salam de biscuiți cu fistic. Se prepară repede și se poate consuma, fără probleme, în post

În aceste împrejurări, sub îndrumarea mentorului său, Ion Heliade Rădulescu, și-a început ascensiunea literară. Prima sa poezie, Miezul nopții, a fost publicată în Curierul Românesc, marcând debutul său oficial în lumea literară din țara noastră.

În ciuda succesului timpuriu pe care l-a dobândit, viața lui Grigore Alexandrescu a fost marcată de dificultăți și instabilitate.

În 1834, s-a înrolat în armată, dar a demisionat curând după aceea. Între anii 1835 și 1837, a fost trimis la Focșani, iar ulterior s-a întors la București, unde a ocupat diverse funcții prea mărunte pentru talentul său și a fost implicat în diverse activități literare, în paralel, însă insuficient, din păcate.

Autoritățile nu l-au iubit și l-au întemnițat

De-a lungul carierei sale, Grigore Alexandrescu a fost confruntat cu cenzura și persecuția autorităților. Din pricina unor scrieri considerate subversive, a fost chiar întemnițat pentru o perioadă de trei luni. Cu toate acestea, a continuat să scrie și să publice, devenind unul dintre cei mai apreciați poeți și fabuliști ai vremii sale.

Activitatea sa literară a fost variată și prolifică. De la poezie romantică influențată de Lamartine, la fabule pline de umor și înțelepciune, Grigore Alexandrescu a acoperit o gamă largă de genuri și teme, dovedindu-și, în acest fel, versatilitatea.

Este renumit în special pentru fabulele sale, în care a abordat teme sociale și morale într-o manieră accesibilă și captivantă, în egală măsură.

Grigore Alexandrescu – imagine de arhivă

Sărăcia nu l-a ocolit pe Grigore Alexandrescu

Cu toate acestea, viața personală a lui Grigore Alexandrescu a fost una marcată de sărăcie și dificultăți financiare. Chiar și în ciuda recunoașterii sale literare și a contribuției sale remarcabile la cultura română, poetul a trăit în modestie și a suferit de lipsuri materiale.

Sărăcia și instabilitatea au continuat să-l urmărească până în ultimii ani ai vieții sale. În ciuda faptului că a ocupat funcții importante în administrația publică și a călătorit în străinătate la invitația unor personalități influente, Grigore Alexandrescu a murit sărac și uitat, într-un București prea haotic pentru a remarca dispariția sa, în anul 1885.

Astăzi, memoria lui Grigore Alexandrescu este păstrată vie prin operele sale, care continuă să fie citite și apreciate de generațiile următoare.

Autorul rămâne unul dintre cei mai iubiți și respectați scriitori din literatura română, iar contribuția sa la patrimoniul cultural al țării nu poate fi uitată, deși, în mod absolut nedrept, existența sa a fost ignorată cu desăvârșire, pe timpul vieții sale.

De altfel, Grigore Alexandrescu nu este singurul autor, fie el de poezie sau proză, care a avut parte de o asemenea soartă, Mihai Eminescu fiind, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, care demonstrează natura omului de a aprecia calitatea post-mortem, mai degrabă decât pe atunci când trebuie.