Cântecul de lebădă al lui Dinu Lipatti. ”Prințul pianiștilor” și-ar fi prevestit sfârșitul, la doar 33 de ani

Dinu Lipatti rămâne unul dintre cei mai străluciți și talentați pianisti din istoria muzicii clasice românești. Cu toate acestea, viața finului lui George Enescu a fost presărată cu obstacole și cu o luptă constantă împotriva bolii. Moartea prematură a geniului a reprezentat o lovitură tragică pentru lumea muzicală, lăsând un gol imens în peisajul artistic. A murit la vârsta hristică, mulți superstițioși fiind convinși că pianistul și-ar fi prevestit sfârșitul.

Copilul care se visează următorul Mozart

19 martie 1917. București. O zi frumoasă de primăvară prevestește nașterea unui viitor geniu muzical, atunci când Dinu Lipatti vede lumina zilei, pentru prima dată.

Vine pe lume într-o familie înstărită. Cel mic respiră muzică. Tatăl, Theodor, un violonist amator, dar pasionat. Mama, Anna, o pianistă excepțională. Cei doi părinți îi insuflă fiului lor pasiunea instrumentele muzicale. Naș de botez îi este chiar George Enescu.

Micuțul Dinu studiază pianul de la vârsta de trei ani. Ascultă Bach, Wagner, Beethoven. Se visează următorul Mozart. Cântă la pian dinainte să învețe să vorbească. Ochii îi strălucesc atunci când degetele-i dansează pe clapele albe și negre ale instrumentului.

Ce face Alexandra Căpitănescu la un an de când a câștigat Vocea României. Tudor Chirilă dezvăluie fața neștiută a succesului: „După concurs se instalează depresia”

Bilanț tragic după atacul de la Târgul de Crăciun din Germania: 4 morți și peste 200 de răniți

Anii trec, iar adolescentul intră cu notă maximă la Conservatorul de Muzică din București, acolo unde își dezvoltă aptitudinile muzicale sub îndrumarea unor profesori de prestigiu.

O carieră în plină ascensiune și recunoaștere pe plan internațional

Cariera sa cunoaște o ascensiune rapidă, talentul său extraordinar fiind recunoscut pe plan internațional. Lipatti devine faimos pentru interpretările sale subtile și expresive ale lucrărilor clasice, atrăgându-și admirația criticilor și a publicului deopotrivă.

La 17 ani, cel denumit ”Prințul pianiștilor” participă la un concurs internațional de pian la Viena, unde-l impresionează pe celebrul Alfred Cortot, care îl invită să studieze la Paris.

Aici, sub îndrumarea unor maeștri precum Cortot și Paul Dukas, Dinu Lipatti își asigură nemurirea în istoria artelor, dobândind reputația unuia dintre cei mai promițători muzicieni ai generației sale.

Lupta cu boala cumplită și ultimii ani de viață

Se îndrăgostește nebunește de Madeleine Cantacuzino, femeia care avea să-i rămână alături pentru tot restul vieții. Cei doi se căsătoresc și se mută în Elveția, unde Lipatti se angajează ca profesor de pian la Conservatorul din Geneva.

Succesul fulminant pe care-l cunoaște pe plan profesional nu se răsfrânge, din nefericire, și în viața sa personală. În 1947, destinul lui Dinu Lipatti este umbrit de o boală cumplită.

Verdictul medicilor e sumbru. Este diagnosticat cu leucemie, la vârsta de 30 de ani. Nu renunță, ci luptă cu toate puterile pentru a învinge boala care-i mușcă din organism și spirit. Încearcă tot felul de tratamente. Raze, pastile, injecții. Nimic nu pare să dea rezultate favorabile.

”Iisus este bucuria mea!”

Muzica rămâne cea mai mare alinare a sa. Cântă, în continuare, cu pasiune și dăruire. Deși sănătatea îi este vizibil afectată, Lipatti dă dovadă de curaj și determinare. Continuă să înregistreze piese, adoptând un stil muzical profund și sensibil, în ton cu starea sa delicată de sănătate.

Este mult prea obosit, trupul îl trădează, nu o mai poate duce mult timp. În septembrie 1949, Dinu Lipatti susține ultimul său concert, la Besançon. Cântecul său de lebădă este chiar opera cu care și-a început cariera: Cantata nr. 147 de Bach.

Înainte să cadă cortina, se ridică de la pian și se înclinî în fața publicului. Ropote de aplauze inundă sala. O lume întreagă îl venerează pe muritorul cu har de zeu. Îi privește pe oameni și le spune doar atât ”Iisus este bucuria mea.”

Cântecul de lebădă al geniului

Un an mai târziu, tragedia lovește. Este o zi geroasă de iarnă. 2 decembrie 1950. Orele 15:00. Dinu Lipatti își trăiește ultimele clipe.

Sfârșitul este aproape. Îl simte. Se așază în fotoliu și ascultă una dintre operele sale preferate de-ale lui Bach. În mână ține o partitură de Beethoven. Clipește de câteva ori, înainte de a rosti ceea ce aveau să fie ultimele sale cuvinte:

„Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”, a rostit marele Dinu Lipatti, înainte de a-și da sufletul.

Superstițioșii susțin că geniul și-ar fi prevestit moartea, alegând să asculte, în ultimele sale ore pe acest Pământ, opera pe care o interpretase la ultimul său concert.

Moștenirea lui Dinu Lipatti dăinuie și astăzi, prin înregistrările sale remarcabile și prin influența pe care a exercitat-o asupra generațiilor următoare de muzicieni.

Interpretările sale rămân exemple de perfecțiune artistică și de sensibilitate muzicală, iar numele său este venerat, și astăzi, în rândul iubitorilor de muzică clasică din întreaga lume.