Soarta tragică a poetului român care a murit la numai 26 de ani. Ioan Păun-Pincio s-a născut înstărit, dar a murit în sărăcie

Ion Păun-Pincio a venit pe lume la data de 17 august 1868 în localitatea Mihăileni din regiunea Dorohoi, provenind dintr-o familie relativ avută.

Tânărul viitor poet a urmat studiile liceale la Pomârla, Botoșani și Iași, având în plan să-și continue educația la Iași, la Conservatorul de artă dramatică.

Schiță Ioan Păun-Pincio

De la om înstărit, la om sărac lipit pământului

Deznodământul tragic al părintelui său, care a lăsat în urmă o situație financiară complexă, a împiedicat continuarea studiilor. Pincio s-a văzut nevoit să găsească o modalitate de a câștiga bani pentru a-și întreține mama, o soră și doi frați mai mici.

În acea perioadă, începe calvarul pentru tânărul poet, care încă din vremea liceului publicase poezii în revistele epocii.

În anul 1892, îl găsim activ în domeniul telegrafiei la București. Mai apoi, a fost transferat la Brăila, dar în urma unui conflict cu un superior, a fost mutat în comuna Piua-Petri, pe un salariu de toată jena.

Suferind de boli cumplite și lipsit de hrana, Ion Păun-Pincio și-a prezentat demisia și s-a întors temporar la Brăila, unde familia sa se stabilise, pentru a-și îngriji starea de sănătate.

„Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă îmbucătură a fost cu mult mai amară decât mă aşteptam, sau să plec să-mi fac osânda. Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban de cheltuială, îmi era jale şi nu prea, dar nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a strâns inima de durere şi desgust. În scurt, am luat odaie cu chirie, în care mi-e ruşine să vă poftesc.

E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun scaun. Un pat vârtos şi atâta tot. Pentru mine însă e bun, trebuie să fie bun. Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă o să-mi cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine”, declara Ion Păun-Pincio, despre situația grea în care se afla în acel moment.

Ioan Păun-Pincio

S-a angajat la berăria lui Caragiale. La scurt timp și-a găsit sfârșitul

Ulterior, el s-a reorientat spre Capitală, ocupând postul de casier la berăria Gambrinus, a lui I.L Caragiale.

Vine războiul în România? Mircea Geoană a dat alarma despre Putin

Andreea Marin a renunțat la inhibiții de Paște. Niciodată nu ai văzut-o așa

Deși remunerația era mai generoasă, serile nedormite în care se vedea nevoit să lucreze au afectat sănătatea sa într-o măsură și mai mare, forțându-l să renunțe și la această slujbă.

În lunile următoare, poetul a trăit din contribuții sporadice pentru publicații precum Adevărul, Evenimentul literar, Arhiva Științifică și Literară, Literatură și Știință. Ulterior, a încercat să obțină postul de redactor la revista Viața, condusă de Alexandru Vlahuță, dar a fost respins.

Momentul semnificativ în viața sa a survenit în 1894, când a apărut ziarul Lumea Nouă, asociat cu Partidul Social Democrat. Ion Păun-Pincio a fost angajat ca redactor și a cunoscut o perioadă de stabilitate financiară.

Însă în luna decembrie a aceluiași an, poetul s-a îmbolnăvit grav, dezvoltând un abces la buza inferioară, pe care a încercat să-l trateze singur. S-a infectat cu antrax, ceea ce inevitabil a dus decesul său în data de 30 decembrie 1894. Medicii de la Spitalul Colțea au pus diagnosticul de septicemie cărbunoasă, însă nu au putut să-i salveze viața.

Înmormântarea tânărului și blândului poet, care avea numai 26 de ani, a avut loc în după-amiaza zilei de 3 ianuarie 1895.

Printre prietenii care l-au însoțit pe ultimul drum se numărau Dobrogeanu Gherea, Ion Nădejde, C. Mille, Al. Gh. Radovici, Anton Bacalbașa, I. Theodorescu, Gheorghe Diamandy, Sofia Nădejde și Dimitrie Anghel.

La mormânt, Panait Zosin i-a citit și dedicat o poezie:

Poet blajin, te odihneşte-acum,

Că de ne-am strâns, nu ţi-om cânta prohodul,

Ci te-om slăvi, căci ai iubit norodul

Şi-s rari acei ce bat cu noi un drum.

Atâta doar, ni-i jale şi ni-i greu

Că prea din timp te-a’nvăluit odihna.

Bătrânilor se’ngădueşte tihna

Iar tinerii să fie ’n trebi mereu.

Ne’nduioşăm de cântul tău domol

Că ne-întrista din cale-afară mult!

Duios suspin de parcă azi l’ascult…

Rămân gândind şi cu privirea’n gol,

Purtai povara greului de tine

Cum toţi purtăm nevoia ce ne frânge,

Şi nici gândim că’n urmă ni se stinge

Nădejdea chiar în vremuri de mai bine (Adevărul, 1895)