Oppenheimer, un film deloc banal, incomod și fără cale de mijloc: ori îl iubești, ori îl urăști

Cel mai recent film al lui Christopher Nolan, Oppenheimer, s-a lansat vinerea trecută în cinematografele din România, drept pentru care, cinefilii de la noi din țară s-au îndreptat, cu mic, cu mare, spre cea mai apropiată incintă de acest fel.

Evident, nu aveam cum să lipsesc din peisaj, de vreme ce, trebuie să recunosc, așteptam filmul acesta de luni bune. Cu toate că Tenet nu a fost întocmai ce trebuie, Christopher Nolan are în palmaresul său suficiente „hit-uri” pentru a merita să fie iertat. În plus, în Oppenheimer se bate picătura chinezească pe un subiect care ne cam doare pe toți, mai ales în această perioadă: bomba atomică.

Dacă ești nou în studierea peisajului istoric recent, poate că ar trebui să știi că teama viscerală a omenirii pentru un eventual atac nuclear nu este deloc nouă, iar Oppenheimer îți povestește exact de unde a început totul și cine este omul care a băgat o lume întreagă „în sperieți”, continuând, involuntar, să o țină acolo, în ciuda faptului că a murit în anul 1967.

Așa cum menționam anterior, Oppenheimer s-a lansat vinerea trecută în toate cinematografele mari din România, dar și în întreaga lume.

Motivul pentru care caloriferul se montează sub fereastră. Explicația la care nu te-ai fi gândit

Ce trebuie să faci ca peștele congelat să aibă gust proaspăt. Trucul simplu cu un singur ingredient

Încă de la sosirea la Cinema City, am fost extrem de bucuroasă să aflu că premiera era aproape sold-out, în ciuda faptului că vorbim despre un subiect deloc comercial și aproape imposibil de digerat, în contextul butoiului de pulbere pe care stă planeta noastră, în prezent. Unde mai pui că, în aceeași perioadă, s-a lansat și Barbie, un film mai roz, mai drăguț, poate mai amuzant și relaxant.

Și mai mare mi-a fost uimirea când am ajuns în sala de cinema și am observat media de vârstă a spectatorilor, printre aceștia aflându-se inclusiv foarte mulți adolescenți care făceau ca aceasta să fie în jurul a 25 de ani.

Cine joacă în Oppenheimer și, mai ales, cât de bine

Dacă ai auzit sau ai mai citit ceva despre ultimul film al lui Christopher Nolan, probabil că deja știi că rolul principal este jucat de Cillian Murphy, actor preferat, de altfel, de regizor încă de la Batman Begins.

Murphy nu mai are nevoie de nicio prezentare, de vreme ce iubitorii de seriale l-au divinizat ani de-a rândul în Peaky Blinders, unde artistul a jucat rolul lui Thomas Shelby, liderul unei temute bande de tâlhari.

Ca de obicei, avantajul lui Cillian Murphy se materializează prin faptul că acesta joacă din ochi. O singură privire a sa îți povestește scenariul înainte ca actorul să aibă ocazia să deschidă gura, pentru a rosti replicile. Cel mai probabil, ediția din 2024 a premiilor Oscar ar trebui să-l aibă în vedere pentru categoria „cel mai bun actor în rol principal”.

Emily Blunt interpretează rolul soției lui J Robert Oppenheimer, iar acesta s-ar putea să fie primul rol al actriței în care dovedește că poate să fie expresivă și, mai ales, să transmită orice altceva decât sex appeal.

Surpriza cea mai mare vine de la Robert Downey Jr., cel aproape de nerecunoscut în film, iar acest lucru este absolut mereu de bun augur.

În Oppenheimer îi mai vezi și pe Matt Damon sau Gary Oldman, însă în cazul celor doi, așteptările coincid cu ceea ce se vede pe ecran, așadar nu este cazul să dezvolt prea mult prestația lor, mai ales că, cel puțin în cazul lui Oldman, rolul său este format din câteva replici spuse bine și cam atât.

Nu același lucru s-ar putea menționa despre Rami Malek. Actorul îți dă senzația că nu a putut depăși pe deplin epoca Mr. Robot, totuși personajul acestuia având o oarecare importanță în derularea acțiunii și, mai ales, a deznodământului. Cum ar spune americanii, e un fel de „game changer”.

Cum a fost, de fapt, experiența vizionării peliculei Oppenheimer

Și, pentru că am trecut de partea prezentării unei părți a distribuției, haide să discutăm un pic și despre filmul lui Nolan.

Așa cum menționam în titlu, acesta este un film incomod, deloc ușor de privit și, poate mai important, care nu te lasă indiferent. Îl poți iubi cu toată inima sau, dimpotrivă, s-ar putea să ieși din sala de cinema înainte de prima oră (ca idee, ține 180 de minute).

În cele două zile care au trecut de la lansarea oficială a Oppenheimer în cinematografe, am citit fel și fel de păreri. În timp ce unii au acuzat fizica „pentru toți” povestită în film, dar și cele câteva scene de sex din peliculă, alții au ales să vadă imaginea de ansamblu, ceea ce am făcut și eu, de altfel.

În primul rând, Oppenheimer nu este un documentar, astfel că nu ar trebui să te aștepți la un adevăr istoric de unu la unu, deși, în mare parte, se ghidează după linia reală a evenimentelor, dar luându-și, ca orice bucățică de artă, libertatea de a insera și câteva licențe poetice.

Vizualul din Oppenheimer este, poate, cea mai șocantă caracteristică a sa, însă și latura profund psihologică care are darul de a-ți da click pe creier în vreo trei scene atât de bine realizate încât ți se ridică părul pe mână într-o sală de cinema fără aer condiționat (da, Cinema City, despre tine este vorba).

Oppenheimer se simte mai mult decât se vede, iar asta este singura pretenție pe care un cinefil ar trebui să o aibă de la un film de-al lui Nolan (și nu numai). Te-a făcut să simți ceva, orice? Scopul a fost îndeplinit. Dacă vrei să recapitulezi fizica din școală sau să știi povestea exactă a creatorului bombei atomice, internetul este plin de surse perfecte pentru a-ți satisface eventualele zvâncuri care te împing către foamea de cunoaștere.

Nu în ultimul rând, trebuie să apreciem faptul că, spre deosebire de multe realizări anterioare ale lui Christopher Nolan, Oppenheimer are un fir narativ ușor de urmărit și, mai mult decât atât, povestea face sens, este închegată.

Ce-i drept, accentul pus pe comuniști s-ar putea, într-o oarecare măsură, să deranjeze sufletele sensibile, însă poate că ar trebui să privim această exagerare ca pe o expunere a situației curente dintre Rusia și Ucraina. Cu alte cuvinte, refuz să cred că toate acestea sunt întâmplătoare.