Conflictele pregătite de țara din apropierea României. Un nou pericol răsare lângă Vladimir Putin. Ce pregătește Erdogan pentru a păstra puterea

După ce a prăbușit economia turcă și a sărăcit clasa de mijloc pe care el însuși o îmbogățise, președintele Recep Tayyip Erdogan își trage acum țara spre un război inutil și manipulează instanțele împotriva rivalilor săi, scrie publicația Politico.

Alegerile prezidențiale din Turcia, care vor avea loc la 23 iunie, sunt, fără îndoială, cel mai important – deși în niciun caz cel mai corect – vot din lume în acest an. Acesta va determina dacă această națiune de 85 de milioane de cetățeni, aflată la balamaua dintre Europa, Asia și Orientul Mijlociu, va continua să se grăbească pe drumul spre a fi o putere autoritară și expansionistă sau dacă va alege o cale mai liberală și pluralistă.

Pentru prima dată de la venirea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) al lui Erdogan, conservator și cu tentă islamistă, în 2002, există o perspectivă serioasă de schimbare politică.

Inflația este de peste 80 % pe an, lira turcească s-a prăbușit în raport cu dolarul, iar popularitatea guvernului s-a scufundat pe măsură ce dificultățile economice au crescut.

Cea mai falsificată bancnotă în 2024. La ce trebuie să fii atent ca să nu pici în capcană

Cutremur în România duminică seară. Ce magnitudine a avut și unde s-a produs

Potrivit sondajelor, Erdogan are probleme politice serioase, AKP-ul abia dacă primește 30 % din sprijin.

În ciuda opoziției atât a Washingtonului, cât și a Moscovei, Erdogan a anunțat pregătirile pentru a trimite tancuri în Siria, căutând să disloce milițiile kurde aliate cu Occidentul în lupta împotriva militanților Statului Islamic, dar pe care Ankara le consideră legate de gherilele Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), aflat în afara legii. El pare hotărât să finalizeze o zonă tampon de cealaltă parte a frontierei sudice a Turciei.

Erdogan amenință că va ataca Grecia

Între timp, președintele turc amenință, de asemenea, că va lovi Grecia, aliat al NATO, pe fondul unor dispute fabricate în legătură cu forajul de gaze, Cipru și presupusa „militarizare” a insulelor grecești din Marea Egee – deși costul economic și politic internațional al unei astfel de acțiuni o face foarte improbabilă.

De când a început invazia Rusiei în Ucraina, Erdogan a poziționat Turcia ca mediator indispensabil între Moscova și Kiev, ajutând la medierea acordurilor și găzduind discuții între șefii de securitate ai SUA și Rusiei. De asemenea, a reușit să sprijine Ucraina – inclusiv prin vânzări de drone militare – menținând în același timp legăturile comerciale și energetice cu Rusia și fără a-și pune în pericol relația personală cu președintele Vladimir Putin sau fără a provoca mânia Occidentului.

Între timp, acasă, președintele turc s-a folosit de un sistem de justiție care nu se remarcă tocmai prin independența sa pentru a încerca să-și descalifice cei mai puternici potențiali contestatari.

Primarul Istanbulului, Ekrem Imamoğlu – o figură populară din partea Partidului Popular Republican (CHP), partid secular de centru-stânga, care ar putea fi un candidat prezidențial unificator al opoziției – tocmai a fost condamnat la peste doi ani de închisoare și i s-a interzis accesul la funcții publice pentru „insultarea funcționarilor publici”. Deocamdată, sentința este suspendată în așteptarea apelurilor, dar Erdogan ar putea încerca să accelereze procesul judiciar, astfel încât rivalului său să i se interzică să candideze.

Erdogan, fost primar al Istanbulului, s-a aflat el însuși la capătul unei hărțuiri judiciare similare înainte ca AKP să triumfe în 2002. Condamnat la un an de închisoare pentru că a citit un poem presupus islamist, i s-a interzis să candideze și a fost obligat să aștepte înainte de a deveni prim-ministru.

Cu toate acestea, rămâne de văzut cât de departe este dispus să meargă în ceea ce privește o acțiune militară reală pentru a juca cartea naționalistă în lupta sa pentru realegere.

Conflicte deschise cu statele vecine

În 20 de ani, Erdogan a trecut de la o politică de „zero probleme cu vecinii” la conflicte deschise sau latente cu Siria, Grecia, Israel, Egipt, Arabia Saudită și Armenia. Cu toate acestea, în ultimele luni, el a început o apropiere de mai mulți dintre acești adversari – în parte pentru că eșecul revoltelor Primăverii Arabe susținute de Turcia l-a forțat să își ajusteze politica externă, dar și pentru că are nevoie disperată de capital arab și occidental pentru a susține economia, eviscerată de politica sa nesăbuită de menținere a ratelor scăzute ale dobânzilor.

În timp ce opinia publică este puternic naționalistă în Turcia, o incursiune terestră în Siria care ar declanșa o reacție din partea SUA sau a Rusiei, forțând Ankara să dea înapoi, s-ar putea întoarce împotriva sa – la fel ca și utilizarea sistemului judiciar pentru a marginaliza opoziția.

Pe de altă parte, o operațiune transfrontalieră limitată, cu puține victime turcești, ar putea fi de fapt acceptabilă pentru alegători, în același mod în care loviturile regulate ale Israelului în Gaza, ca represalii la atacurile palestiniene cu rachete ale Hamas, sunt considerate mai degrabă operațiuni de poliție decât războaie.

Astfel, lunile următoare vor fi pline de gesticulații marțiale, nu în ultimul rând pentru a marca cea de-a 100-a aniversare a fondării de către Mustafa Kemal Atatürk a unei republici moderne și seculare peste cenușa Imperiului Otoman.