Cât de aproape au fost naziștii de realizarea bombei atomice, de fapt: în ce fază era programul nuclear al Germaniei

În preajma declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, savanții germani au descoperit fisiunea nucleară. În anii ce au urmat, ideea că armele nucleare ar putea fi construite și folosite de Germania lui Adolf Hitler a cutremurat multă lume și a devenit cel mai bun catalizator pentru eforturile SUA de a fi prima în realizarea bombei atomice, prin „Proiectul Manhattan”. Dar cât de aproape erau naziștii de a poseda o bombă atomică viabilă, de fapt?

Cât de aproape au fost naziștii de realizarea bombei atomice, de fapt

„Proiectul Manhattan”, condus de fizicianul Robert Oppenheimer, supranumit „tatăl bombei atomice” a dus la realizarea și folosirea primelor bombe de acest fel.

Impactul catastrofal al exploziei acestora deasupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki a pus capăt războiului din Pacific, în august 1945, la trei luni după capitularea Germaniei hitleriste.

Dar puterea arătată de cele două bombe atomice folosite de americani i-a făcut pe mulți să se întrebe cât de aproape erau naziștii de a fabricarea distrugătoarelor arme, mai ales că era cunoscută dezvoltarea programului nuclear nazist. Dar, dovezile indică faptul că aceștia nu erau nici pe departe la un pas de a avea bomba atomică.

Cine este Călin Georgescu, candidatul la prezidențiale care a produs o surpriză neașteptată în primul tur al alegerilor prezidențiale

Călin Georgescu, surpriza primului tur al alegerilor prezidențiale 2024: primele declarații și parcursul său politic

În 1938, o echipă de chimiști și fizicieni germani din care făceau parte nume ca Otto Hahn, Fritz Strassman, Lise Meitner și Otto Robert Frisch a anunțat descoperirea fisiunii nucleare.

Munca lor a arătat ceva uimitor: lovit de un neutron, nucleul de uraniu se fragmentează în două, cu eliberarea unei cantități uriașe de energie.

În aprilie 1939, Germania și-a lansat programul său secret numit „Uranverein” (Clubul Uranium) ce urmărea valorificarea puterii din spatele fisiunii nucleare, scrie iflscience.com.

Fizicianul Robert Oppenheimer a fost cel care a condus „Proiectul Manhattan”, prin care SUA a realizat primele bombe atomice, câștigând cursa nucleară față de Germania nazistă

În ce fază era programul nuclear al Germaniei

Inițial, progresele în acest sens au fost încetinite de invadarea Poloniei, în septembrie 1939, ce a însemnat declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. În același timp, mulți oameni de știință germani au fost nevoiți să se înroleze, ceea ce a dăunat mult muncii de cercetare.

Oricum, zvonurile despre programul nuclear nazist s-au împrăștiat, punându-i în gardă pe Aliați. La 2 octombrie 1939, o scrisoare scrisă de Leo Szilard și semnată de Albert Einstein a fost trimisă președintelui SUA, Franklin D. Roosevelt.

În ea, marele savant atrăgea atenția asupra potențialului Germaniei naziste de a dezvolta „o armă foarte puternică, de un tip nou” și sugera ca SUA să înceapă propriul program nuclear. Iar acest lucru s-a întâmplat după câțiva ani, prin inițierea „Proiectului Manhattan”, condus de Oppenheimer.

Totuși, dacă a pornit prima în cursa creării bombei atomice, de ce s-a împiedicat Germania pe drum?

Deși mulți savanți evrei importanți fugiseră deja din Germania până atunci, echipa nu a dus lipsă de talent. Autorizat de însuși Hitler, fizicianul fizicianul Kurt Diebner a fost ales să conducă programul nucler german, ce avea scopul de a investiga posibilele aplicații militare ale fisiunii nucleare.

Un alt nume major al programului a fost Werner Heisenberg, pionierul fizicii cuantice, alături de alți oameni de știință de renume, ca Abraham Esau, Paul Harteck, Walther Gerlach și Erich Schumann.

Cu toate acestea, valoarea savanților nu a fost suficientă. Anumite indicii despre eșecul programului pot fi găsite în stenograma conversației dintre oamenii de știință de top germani, din 6 august 1945, chiar ziua în care SUA arunca prima bombă atomică peste Hiroshima.

Heisenberg părea să dea vina pe lipsa personalului, menționând că SUA dispunea de 180.000 de oameni de știință ce lucrau la „Proiectul Manhattan”. Paul Harteck, în schimb, punea totul pe seama lipsei de finanțare a programului.

Un alt aspect era acela că echipa era compusă din cercetători cu personalități și orgolii puternice, lucru ce a afectat munca în echipă, fiecare dintre savanții germani considerându-se cel mai important din program.

O altă explicație pentru eșecul acestuia este că elita nazistă nu a părut dornică să parieze pe tehnologie nucleară până când nu i se aduceau dovezi concrete că aceasta i-ar fi putut ajuta să câștige războiul.

Hitler, pe de altă parte, era mult mai mare admirator al rachetelor cu rază lungă de acțiune, V-2, cu care s-a bombardat Londra, decât de un proiect fără rezultate palpabile.

Într-o carte despre ambițiile nucleare naziste, profesorul Mark Walker scria că programul nuclear german a devenit „înghețat la nivel de laborator” de-a lungul războiului.

Copleșiți de problemele organizatorice, oamenii de știință au fost lăsați să se străduiască să construiască doar un reactor primitiv de fisiune nucleară, iar ei au eșuat chiar și la această „sarcină modestă”, mai notează Walker.

O cercetare din 2019 a adus mai multă lumină despre problemele cu care se confrunta Germania în acest domeniu. Oamenii de știință de la Universitatea din Maryland au încercat să dea de urma cubului de uraniu folosit de echipa germană și au concluzionat că laboratorul central nu avea destul uraniu pentru a pune în funcțiune un reactor nuclear.

În plus, programul german nuclaer a suferit o lovitură majoră la momentul oportun pentru Aliați. Ca urmare a invadării Norvegiei, în 1940, germanii au folosit centrala hidroelectrică Vemork pentru a produce apă grea, un ingredient vital pentru reactoarele nucleare.

Dar, dându-și seama de importanța acestui lucru, Aliații au inițiat mai multe lovituri militare pentru sabotarea producției și transportului apei grele către Germania. Cea mai importantă a avut loc în 1943, când un comando norvegian a aruncat în aer centrala, atac urmat de un bombardament masiv al Aliaților.

De asemenea, un alt comando a reușit să scufunde feribotul ce transporta spre Germania ultimele rezerve de apă grea produse în Norvegia.

„Au fost atât de multe lucruri care au ținut de noroc, de șansă. Nu a existat niciun plan. Doar am sperat să se termine cu bine”, a declarat Joachim Rosenberg, liderul comandoului norvegian care a aruncat în aer centrala, pentru New York Times, în 2015.

Dar dacă îndrăzneața misiune ar fi eșuat, atunci poate că Londra ar fi avut destinul Hiroshimei, a mai adăugat el.