Valea Jiului și povestea fascinantă a „aurului negru”: istoria neștiută a ținutului momârlanilor, transformarea suprinzătoare

Valea Jiului este cunoscută ca fiind zona cu una dintre cele mai triste povești ale României post-decembriste, după ce multe mine de aici și-au dat, una câte una, duhul, lăsând o mulțime de oameni „pe drumuri”. Cu toate astea, povestea zonei nu a fost mereu una tristă.

Cu o istorie bogată, zona s-a remarcat încă de la începutul secolului al XIX-lea, acela fiind startul mineritului care a dezvoltat zona în pași repezi.

„Valea Jiului este un bazin plin de minerale valoroase cu o abundenţă de combustibili minerali. Paturi groase de cărbune sunt văzute de pe deal şi tuneluri înguste dezvăluie cărbunele în cazul în care suprafaţa este acoperită. Bulgări de cărbune apar printre pietre în pâraie şi dungi negre apar atunci când solul este transformat de către plug.

Stâncile sunt verticale, iar la baza lor este, uneori, un morman negru. Există un fapt curios şi interesant, şi deloc uşor de explicat, în ceea ce priveşte cea mai groasă pătură de cărbune în domeniul Jiului. În multe locuri, aceasta e descoperită prin eliminarea pur şi simplu a gazonului şi ierburilor, ale căror rădăcini sunt îngropate într-un praf negru.

În alte locuri, patul de cărbune formează o stâncă. Iar unde cărbunele nu e vizibil avem de săpat puţin pentru a găsi minerale. Aceste locuri sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor”, nota geologul englez David Ansted, în ghidul „O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862”.

Momârlani din Valea Jiului – Sursă: delcampe.net

Valea Jiului s-a transformat, dintr-o zonă liniștită, într-una cosmopolită: „aurul negru” a schimbat totul

Primele exploatări miniere din Valea Jiului s-ar fi întâmplat în anul 1860, mai exact în Petrila, Petroşani, Lupeni şi Vulcan, iar acest lucru ar fi atras forță de muncă din alte părți, mai ales din zonele învecinate Hațegului, dar și din altele, aparținând Imperiului Austro-Ungar.

Așadar, nu a durat mult până când satele mici ale „momârlanilor”, băștinașii care, în mare, se ocupau cu agricultură și creșterea animalelor, au fost transformate în localități miniere moderne, aici fiind înființată, de altfel, și o cale ferată, astfel încât să se realizeze mai ușor conectivitatea cu celelalte orașe mari din Transilvania.

„Absenţa totală a unei populaţii active în această regiune face necesară obţinerea forţei de muncă necesare din străinătate. Românii, de regulă, nu sunt buni muncitorii. Ei îşi dedică timpul îngrijirii turmelor, ducând o viaţă de păstor. Unii au cabane de buşteni pe înălţimi, unde locuiesc toată vara. Alţii caută un adăpost sub corturi făcute din ramuri şi frunze de copaci; foarte puţini coboară în văi în timpul sezonului cald şi nu îşi văd casele luni de zile.

Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni şi infirmi. Chiar şi femeile şi fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii. La mijlocul verii, turmele pasc chiar pe vârfurile munţilor, dar pe măsură ce vremea se răceşte, ele sunt coborâte, curăţând versanţii zonă cu zonă de iarbă şi lăsând frecvent petice de pământ goale”, scria, în 1870, Robert Nelson Boyd, conform adevărul.ro.

Astăzi, zona și-a pierdut strălucirea, după cum menționam la începutul acestui articol.

Calea ferată a cărbunelui la începutul secolului al XX-lea – Sursă: delcampe.net