Lăutarul din „Raiul junghinoșilor” care l-a fascinat pe Enescu. Grigoraș Dinicu a cântat pentru marile personalități ale lumii și a dus mahalaua pe scena Ateneului român

S-a născut pe strada Sfinților la numărul 41, pe 3 aprilie 1889, în cartierul de lăutari Scaune și a ajuns unul dintre cei mai apreciați lăutari din România. De vioara lui Grigoraș Dinicu s-au îndrăgostit nume ca Enescu, Tony Bulandra și chiar „prințul lăutarilor”, maghiarul Lacz Laczi.

Alexandru Vlahuță spunea că „cine ascultă vioara lui Grigoraș aude și vede în același timp muzica”.

„Raiul junghinoșilor”, unde a dat iapa-n groapă

Casa sărăcăcioasă în care s-a născut Grigoraș Dinicu se afla în „raiul junghinoșilor”, cum se mai numea pe atunci cartierul de lăutari Scaune. Se zice că „porecla” cartierului a fost dată de un ofițer după ce iapa lui și-a rupt piciorul, după ce a dat într-o groapă.

Grigoraș se naște într-o familie cu rădăcini adânci într-ale muzicii. Tatal său, Ionică Dinicu, a primit aplauze pe scenele din București, Paris și Moscova. La fel și bunicul lui Grigoraș din partea mamei, celebru naist Angheluș Dinicu și unchiul său, violoncelistul Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena și dirijor al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucțiunii Publice.

Câți bani fac Tavi Clonda și Gabriela Cristea din Facebook: “Luni de zile cu mii de euro”

Horoscop zilnic 31 martie 2025. O zodie își schimbă radical destinul. Previziuni pentru toți nativii

Mama sa se ocupa de cafeneaua familiei, deschisă în mahalaua Scaune, unde vindea mâncare, bere la sticlă și mititei cum doar la Iordache din strada Covaci se mai puteau găsi.

Cronicile vremii ne spun că Scaune era o „mahalaua situată la marginea orașului, deoparte și de alta a Bucureștioarei, râul unde consoartele lăutarilor își spălau copii plini de râie și păduchi, cu ulicioare încărcate de arbori stufoși, iar în casele de chirpici spoite cu var, cu perdele de iederă pe streaşină și iarba înaltă la temelie, lăutarii trăiau ca într-o mare familie”.

Moș Zamfir – profesorul din mahala

Fără să mire pe nimeni datorită muzicii care „bântuia” familia, Grigoraș Dinicu ajunge în primii ani de școală să cânte alături de ceilalți copii de lîutari în corul Bisericii „Scaunele Vechi”.

Se apropie de vioară împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala. De la el învață Grigoraș să cânte partituri precum Doina Haiducului, Lume, Lume soro lume, Arde foc în București și Ciocârlia.

Este înscris la cursurile Conservatorului de Muzică din București în 1902, chiar dacă Moș Zamfir se împotrivea spunând:

„Cu muzica e altă poveste. N-o poţi iubi fără puţină taină. Dacă o pui pe note şi le ţii orbeşte podoaba lor, atunci cânţi numai ce vezi pe hârtie, nu ce-ţi spune inima. Ai să-i strici auzul şi simţirea, dacă-l dai la Conservator. Omul se naşte cu darul iscusinţei sale de la natură. Oleacă de ureche, oleacă de ţinere de minte şi meşteşug, lăutaru bun e gata”.

Reușește să fie exmatriculat din Conservator după ce este prins de profesori că joacă în spectacole de pantomimă pentru a face câțiva bani cu care să își ajute familia. Dar, același profesor care îl exmatriculează, îl pregătește în particular.

Termină studiile în 1906 cu „cum laudae”, cu premiul întâi, după ce își susține examenul de diplomă pe scena Ateneului Român, cu unul dintre concertele pentru vioară a lui Paganini, dar și cu „Hora Staccato” – compoziție proprie, creată în acel an.

„Și când arcușul aluneca pe strună, plângeam și eu”

În 1913 se angajează la restaurantul „Enescu”, locul în care își dădeau întâlnire mari iubitori de muzică. Printre ei se numără personalități ca George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra. Aici își va petrece următorii 22 de ani din viață.

Prin intermediul omului politic Victor Fiotti, ajunge la Budapesta unde se întâlnește cu „prințul lăutarilor”, Lacz Laczi.

După ce îl ascultă pe Dinicu, Lacz Laczi afirmă: „Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul asta pare să fie un adevărat rege al lor”.

Grigoraș Dinicu

Preia modelul lui George Enescu, iar în timpul Primului Război Mondial cântă în spitalele în care erau îngrijiți răniții de pe front.

„Am format astfel o echipă artistică cu care în tot timpul războiului am cântat pe front și în orașele din napoia frontului, pentru opere de binefacere. Am cântat foarte mult în spitale la căpătâiul răniților, Aici cântam din tot sufletul meu. Și când arcușul aluneca pe strună, plângeam și eu.”

După război cântă cu taraful său pe scene din Monte Carlo, Paris, Londra, Austria, Polonia, Germania și SUA.

Georges Boulanger, pe numele real Ghiță Bulencea, cu care se cunoscuse în trecut, îl aduce pe Dinicu în lumea pariziană. Aici este declarat cel mai mare cântăreț al muzicii populare și de cafe-concert.

Din mahala, pe scena Ateneului Român

Se întoarce în țară în 1932, iar următorii cinci ani îi petrece în calitate de solist pe scena Ateneului Român.

În compania filarmonicii bucureștene interpretează concerte pentru vioară semnate de Bartholdy, Beethoven, Brahms, Bruch.

În 1939 ajunge în New York, împreună cu formația sa, Fănică Luca și Maria Tănase, la Expoziția mondială, iar timp de patru luni a cântat și în restaurantul lui Jean Filipescu, unde au venit să îl asculte nume precum Marlene Dietrich, Errol Flynn sau Miriam Hopkins.

După ce se întoarce în țară are loc prima emisiune pentru America a Radio București, la inițiativa lui Dimitrie Gusti. Astfel, programul din 12 februarie 1939 s-a auzit în aproximativ 400 de stații de radio din întreaga lume și a cuprins: Orchesta Radio, corul Carmen, taraful Grigoraș Dinicu, soliști ai Operei române și Maria Tănase, împreună cu mesajul de salut rostit de Carol al II-lea.

„Emisiunea de duminica trecută constitue, fără exagerare, un eveniment epocal (…). Se cuvine să relevăm calitatea excepţională a programului muzical difuzat în cadrul Orei Româneşti. Alegerea cântecelor populare şi a interpreţilor muzicali denotă o competenţă remarcabilă. Ni s-a oferit un şirag alcătuit din mici juvaeruri: tot ce avem mai bun şi mai caracteristic pe acest tărâm. Publicul internaţional a avut prilejul să înţeleagă sufletul românesc ascultându-i melodiile de voioşie şi de jale, de duioşie”, scria revista „Radio Adevărul” din 19 februarie 1939.

Talentul incontestabil a lui Grigoraș Dinicu dispare în 1947, în același timp cu apariția unei boli incurabile – cancer la laringe. Suferă o intervenție chirurgicală, dar nu mai are voie să vorbească și este nevoit să comunice cu ceilalți prin scris.

Revine pe scena în diferite formații ca „secundaș”, deși tehnica sa de odinioară dispăruse.

Boala recidivează și este nevoie de o nouă operație, dar de această dată doctorii nu mai pot face nimic. Grigoraș Dinicu moare pe 27 martie 1949.

Vioara la care a cântat în întreaga lume Dinicu urma să răsune pentru ultima data pentru el pe ultimul drum, onoarea de a cânta revenindu-i lui Ion Voicu. Doar că mulțimea care se revărsa pe aleile cimitirului „Reînvierea” aproape că l-au strivit, artistul reușind cu greu să salveze vioara.