INTERVIU Paul Ciuci de la Compact – omul neobosit care crede că rockul n-o să moară niciodată

Paul Ciuci a făcut și încă face istorie în rockul românesc. A început să cânte la nouă ani, când a primit în dar de la mama sa o chitară. N-a fost ușor, dar a devenit unul dintre cei mai buni chitariști din țara noastră. Și eu, tot de la mama mea am început să ascult muzică bună și mi-am dezvoltat pasiunea pentru rock, încă din copilărie. Ea mi-a dat să ascult Compact și, după atâția ani, încă le fredonez versurile. Nu e român să nu fi auzit de Compact, trupa care a dăinuit peste generații. De aceea, am simțit o onoare deosebită să-i fur câteva clipe maestrului Ciuci. Mi-a povestit frumos, după cum urmează…

Am crescut pe muzica ta, mama fiind cea care mi te-a pus pe casetă prima oară când te-am auzit cântând, și încă fredonez “Fata din vis”. Cine ți-a insuflat pasiunea pentru muzică?

Cred că pasiunea pentru muzică am moștenit-o de la mama mea, Maria, care a fost o iubitoare de muzică, mai ales de operă, și a făcut parte și din corul de la acea vreme de la Casa de Cultură din Câmpia Turzii. Ea m-a susținut și a fost cea care la nouă ani mi-a cumpărat chitara pe care am început să cânt. Tot ea a fost și prima care a ascultat cântecele pe care le-am compus. Nu era deloc ușor să o conving de calitatea lor. Îmi spunea mereu: „Lasă-mă să ascult și după aia îți spun ce cred!”.

A fost greu, la început, să cânt la chitară, pentru că înainte de orice, trebuia să trec de pragul acela de durere din vârfurile degetelor. Dar, odată depășit momentul neplăcut, totul a fost bine. Mama mi-a cumpărat și prima carte a Mariei Boeru, o metodă de chitară foarte cunoscută în acea vreme și care mi-a fost de mare folos. O amintire din acea vreme care mă face și acum să zâmbesc a fost că mama mea, din dorința ei ca eu să învăț cât mai temeinic acest instrument (avea ea o vorbă: “Dacă vrei să faci ceva, fă foarte bine, dacă nu, lasă-i pe alții!”), a vorbit cu un chitarist din acea vreme.

Cât costă intrarea la Revelionul Sublim din Sectorul 3 al Capitalei. Artiștii care vor concerta în Parcul Titan pe 31 decembrie 2024

Cât costă construirea Autostrăzii Litoralului. Au fost depuse deja 11 oferte pentru proiectarea și execuția Alternativei Techirghiol

E vorba de anul 1965, doar că am descoperit chiar de la început că ce cânta el nu era pe placul meu și asta dintr-un singur motiv: el acorda chitara în „rusește” și nu o acorda în „italienește”, cum se spunea atunci. Trebuie să spun că îmi plăcea muzica lui Elvis Presley, apoi muzica rock englezească, Beatles și Rolling Stones. Așadar, a fost foarte greu ca acel domn să mă convingă să-i urmez cursurile, când tot ce cânta el nu era deloc pe placul meu.

Așa că am renunțat și m-am hotărât să iau de la toți câte un pic. În oraș, era un tânăr cu câțiva ani mai mare decât mine care cânta la chitară și ce auzeam la el îmi plăcea foarte mult. Mai ales că tot timpul era înconjurat de fete foarte drăguțe. Așa că m-am dus la el și l-am rugat să mă învețe și pe mine câteva acorduri la chitară. Problema a fost că m-a trimis la plimbare, spunându-mi: “N-am timp pentru tine, puștiule!”, lucru care m-a dezamăgit foarte tare, dar, în același timp, m-a ambiționat foarte tare. Așa că am luat pe cont propriu călătoria mea în muzică și am început să studiez ore întregi, în fiecare zi, și aproape nu mai ieșeam deloc din casă. Așa a început totul.

Chiar, cine e “fata din vis”?

Fata din vis… Întâmplarea asta am povestit-o de multe ori, dar nu mă deranjează s-o repet. Chiar am întâlnit o fată într-un tren de noapte când veneam de la București înspre casă (asta se întâmpla în 1978). Era undeva pe la începutul lui noiembrie și în vagonul în care am urcat era frig, iar lumina din compartiment era una chioară. Stăteam singur în compartimentul Acela, după care am ieșit pe culoar să fumez o țigară. Am intrat în vorbă cu o fată de care îmi amintesc doar că avea o pereche de pantofi albaștri si mi se pare ciudat să-mi dau seama acum că nici măcar n-am întrebat-o cum o cheamă. Știu doar atât: că avea pantofii ăia albaștri și urma să coboare la Alba-Iulia, în Cetate (așa se numea cartierul în care stătea). O strofă din cântecul “Fata din Vis” la care am renunțat ulterior era: “În gara ce părea pustie/Ai coborât și ți-am promis/Să vin la tine în Cetate/S-aprind lumina ce s-a stins”.

Așa cum am spus, am renunțat la această strofă, pentru că am considerat-o prea personală. După ani de zile, nu au fost puțini cei care m-au întrebat dacă nu am fost curios sau dacă fata respective, auzind cântecul acesta, nu m-a căutat să-mi spună: „Eu sunt fata din tren cu care ai vorbit atunci”. Nu, nu s-a întâmplat lucrul acesta niciodată. Așa că am scris cântecul sub impresia acelei întâlniri, din acea noapte de noiembrie, cu fata care a rămas doar în vis.

Care a fost prima întâlnire cu succesul și care e secretul succesului unei formații care să dăinuie peste atâtea generații?

Zâmbesc când mi se pune această întrebare, pentru că trebuie să încep așa. De la vârsta de zece ani, improvizam pe câte o scenă mică pe care cântam și unde, în scurt timp, veneau copiii din jurul blocului și din vecini de o vârstă cu mine și nu numai, ca să mă asculte. Alții urcau și spuneau poezii, iar câțiva foarte buni cu păpuși din cârpe prezentau câte un “Motan Încălțat” sau alte scurte povestioare. Așa că de atunci îmi formasem o “trupă” care se pare că avea success. Și doar dacă mă gândesc la faptul ca cei care veneau să ne vadă ne aduceau o sumedenie de bomboane, ciocolată și sucuri de la cofetăria din cartier… Apoi a urmat formația 44,5, formată din doi colegi de clasă cu care cântam la serbările școlare. Apoi a urmat, la alt nivel, evident, trupa Telegraf cu care am câștigat toate concursurile Cântării României și Festivalul de la Mediaș din primăvara lui 1980. Acela a fost momentul în care, în toamna aceluiași an, am venit la Compact.

Nu pot să spun că există o rețetă pe care, dacă o urmezi, vei avea success. Cred doar cu tărie că, muncind foarte mult și urmându-ți visurile cu tenacitate și cu credință, până la urmă, toate aceste eforturi vor duce la succes.

Ce te inspiră când compui?

Inspirația este, după părerea mea, o domnișoară foarte capricioasă. Vine când vrea ea, pleacă atunci când dorește și tot ce-ți rămâne de făcut este s-o aștepți răbdător, pentru că sub nicio formă nu poți grăbi lucrurile. Scriu despre fapte și întâmplări care sunt comune tuturor. Scriu despre prietenie, despre dragoste, despre speranță, despărțiri sau bucurii. Lucruri comune fiecăruia dintre noi, lucruri cu care ne întâlnim la un moment dat în viață.

Care este cea mai mare realizare din punct de vedere profesional, dar și cel mai mare impediment peste care ai trecut?

Dacă ar fi să mă iau doar după faptul că, de aproape 40 și ceva de ani, publicul ne acceptă, vine la concertele noastre și ne dă voie să ne cântăm muzica în România, că avem invitații pentru turnee în afara țării, că multe cântece pe care le-am scris sunt cântate și de alți artiști, eu cred că este o realizare profesională reușită și e tot ceea ce își poate dori un artist.

Referitor la impedimente sau greutăți, nu trebuie să mă gândesc foarte mult și să spun că de doi ani de zile, din cauza situației  generate de pandemie, lucrurile nu merg grozav în plan profesional. Și cum ar putea să meargă, când viața unui artist este creativitatea și bucuria de a putea să-și prezinte creațiile în fața publicului?! Sper că această stare de lucruri să se schimbe în bine și să reușim din nou să apărem în fața publicului, așa cum am făcut-o timp de peste patru decenii.

Ți se pare că în 2022 este mai ușor sau mai greu să te apuci de muzică, mai ales de muzică rock, având în vedere că nu este un gen construit în jurul sintetizatoarelor și aplicațiilor de tip autotune?

Eu cred că 2022 va așeza lucrurile într-un fel favorabil artei și comunicării între oameni. Dar cum este evident că trebuie să avem grijă să rămânem sănătoși, pentru că este cel mai de preț lucru pe care omul îl are în viață, tot așa cred că este evident că omul trebuie să se miște, să interacționeze cu alți oameni, să creeze, să facă planuri pe care să le ducă la îndeplinire, să protejeze natura, să aibă grijă de cei mai puțin norocoși în viață, să dovedească că merită să se numească “om” prin tot ceea ce face.

Tot așa, în muzică, eu și colegii mei din Compact ne urmăm calea. Iubesc muzica rock și n-o să fac nicio schimbare de stil doar pentru că la modă este un alt gen muzical. Se spune că rockul nu moare niciodată și cred cu tărie lucrul acesta. În altă ordine de idei, este un lucru firesc să te folosești de tehnologie ca să compui muzică, chiar dacă, personal, cred că cele mai reușite cântece sunt cele în care muzicienii, compozitorii sau instrumentiștii colaborează și interacționează, pentru a da viață unui cântec, unui proiect sau spectacol. Nu cred că stând în fața unui microfon și făcând playback este ceva cu care să se laude o „vedetă” care se respectă. Cred că este ceva josnic să înșeli așteptările unui public care vine să te vadă și căruia îi datorezi totul. Din păcate, exemplele acestea sunt foarte numeroase și n-am înțeles niciodată de ce nu s-a aprobat proiectul de lege prin care se interzice playback-ul.

Cum ți-au influențat tehnologia, gadgeturile și aplicațiile software procesul creativ? Simți că depinzi într-o oarecare măsură de posibilitățile puse la dispoziție de laptop? Ce s-a schimbat, din punctul tău de vedere, în acest sens, în domeniul muzical?

În ceea ce mă privește, este foarte clar că în 2022 eu personal, ca un chitarist, nu mai pot să folosesc aceeași tehnologie – mult spus – pe care o foloseam cu 40 de ani în urmă. Am încercat din toate puterile și uneori cu sacrificii financiare destul de importante, să am tehnologie performantă cu care să fac muzica pe care o fac. Cu modestie, pot să spun că la acest capitol al instrumentelor și al procesoarelor de sunete stau foarte bine, chiar în primele locuri dintr-un top de scule performante. Din 1970 și până acum era evident că trebuiau să se întâmple multe schimbări sub aspectul tehnologic, aspecte pe care eu personal le-am îmbrățișat cu mare drag atunci când ele au apărut.

Care crezi că e viitorul muzicii? Mai multă tehnică sau mai multe trăiri și creativitate?

Este o întrebare interesantă dacă viitorul muzicii va depinde de mai multă tehnică sau de mai multă trăire și creativitate. Eu cred că e nevoie de amândouă. Ba mai mult, îndrăznesc să cred că una fără cealaltă nu poate să existe. Cu o singură precizare: trăirea și creativitatea sunt cele mai importante și sunt primele în ordinea amintită mai sus.

Abia aștept să vă revăd live! Unde vedem și ascultăm următorul concert Compact?

Chiar dacă activitatea artistică a fost mult încetinită  în ultimii doi ani, nimic nu ne oprește să lucrăm intens la organizarea viitoarelor noastre întâlniri cu publicul din țară. Vom începe în 5 martie o serie de concerte in prima parte a Turneului Național „Compact  Pe tine te-am ales”, unde sper să ne revedem cu foarte mulți prieteni ai trupei noastre.