Povestea mai puțin cunoscută a stabilopodului: invenția românească a ținut marea sub control

Românii s-au evidențiat de-a lungul veacurilor prin invenții care au făcut înconjurul lumii, în domenii vaste de activitate. E o ocazie bună acum să afli despre o invenție remarcabilă.

De la Aurel Vlaicu și Anghel Saligny, la Petrache Poenaru sau Ana Aslan, cu toții au reușit să pună România pe harta lumii, și au realizat lucruri de care ne bucurăm și astăzi. Ei bine, nu știu câți au auzit însă de Mircea Ulubeanu, inginerul care a inventat stabilopozii.

Stabilopodul, invenție românească cu farmec și utilitate

Stabilopodul este o invenție 100% românească, iar performanța îi aparține inginerului Ulubeanu, fără a cărui imaginație, pozele noastre de la mare nu ar mai fi avut același farmec, la fel și plimbările pe faimoasa promenadă de lângă Cazinoul din Constanţa.

Ce ar fi toate acestea fără stabilopozi, acele structuri de beton care conferă litoralului românesc un aer aparte, dar care au și o funcționalitate tehnică esențială.

La ce oră se deschid secțiile de votare pentru alegerile prezidențiale 2024. Orarul secțiilor din țară și diaspora

Apare o nouă firmă pe piața RCA din România. Ce prețuri propune și care este originea companiei

Mircea Ulubeanu s-a născut la 21 decembrie 1912, la Bucureşti. S-a născut într-o familie care l-a încurajat să studieze și să își caute propriul țel în viață, Tatăl său studiase la rândul său Ştiinţele economice la Paris, iar mama sa, casnică, se dedicase creşterii celor doi copii.

Puțini știu despre faptul că, deși a îmbrățișat cariera de inginer, tânărul Ulubeanu excela la spor, și era pasionat și de artele frumoase, de vioară, latină, literatură, istorie.

Termină Institutul Politehnic în anul 1938 şi este angajat şef de secţie la Administraţia Porturilor şi Căilor de comunicaţie pe apă (P.C.A.).

„Acolo începe munca de şantier şi deplasările în diferite colţuri ale ţării. Aşa ajunge să realizeze mai multe proiecte importante pentru România: studiul de teren şi elaborarea anteproiectului canalului navigabil Cernavodă – Taşaul, proiectarea şi execuţia lucrărilor hidrotehnice (diguri, baraje, stăvilare, canale) pentru inundarea albiei majore a Prutului în zona Nemţeni, Gură Jiului, Albiţa, executarea unui feribot la limanul Nistrului, proiectarea şi executarea lucrărilor de refacere a Portului Galaţi în urma distrugerilor produse de cutremurul din 1940 şi de război”, scrie Adevărul.

Însă pe noi ne interesează în mod deosbit una dintre invențiile sale: stabilopozii. Ei bine, aceste structuri au fost create din dorința de economie. În comunism, inginerului i s-a dat misiunea de a găsi cu bani puţini soluţia pentru apărarea construcţiilor supuse valurilor. Până atunci se foloseau blocurile cubice de beton, dar, pentru a se înscrie economiei, fără rabat de la calitate şi eficienţă, Ulubeanu a inventat stabilopodul.

Inginerul a creat stabilopodul în 1963 și de atunci a pus Constanța pe harta lumii

Primul stabilopod a fost construit în 1963, pe șantierul înființat la Poarta 6, în zona actualului cartier de locuințe. În 1976, produsul românesc a primit, din partea de OSIM, brevetul de invenție nr. 56.171, sub denumirea „bloc din beton pentru apărarea construcțiilor expuse valurilor”, care a intrat în proprietatea ICH.

Desigur, costul unui stabilopod este superior celui al unui bloc de beton, dar și efectul în apărarea digurilor este mai mare. Iar în timp, o manta de stabilopozi asigură o protecție mai bună și mai ieftină decât una din blocuri de beton, afirmă specialiștii.

Forma deosebită a stabilopodului are două funcții speciale

Pe de o parte, permite spargerea valurilor și disiparea forței lor distructive, iar pe de altă parte, stabilopozii se îmbină mai bine între ei decât tetrapozii și nu permit mantalei de protecție a digului să alunece în mare.

Din păcate, inventatorul acestor structuri fascinante nu mai este printre noi. Inginerul s-a stins din viață în 2005, fără să-i fie recunscute meritele și poate că ar trebui să fim mai conștienți și mai implicați în promovarea valorilor noastre naționale, cele autentice, atunci când ele sunt în viață și să încercăm să le păstrăm memoria, după ce trec în neființă.