Succesul românesc în robotica globală: elevii de liceu care au cucerit Asia

Am tot construit pledoarii despre cât de mult mi-ar plăcea ca sistemul educațional să se orienteze mai mult către experimentare și mai puțin către învățare mecanică.

Chiar dacă în școli nu se aplică suficient acest principiu (încă), există oameni care l-au adoptat. Și le-a ieșit chiar foarte bine.

Întrucât navigatul pe internet a devenit aproape o nevoie de bază, alături de respirat, dormit și mâncat, dau zilnic peste tot felul de informații, mai mult sau mai puțin relevante pentru domeniul meu de activitate.

Acum câteva zile, a ajuns la mine absolut întâmplător vestea că o echipă de liceeni români a câștigat un concurs de robotică organizat tocmai în Coreea de Sud, în defavoarea a aproximativ 1.500 de concurenți.

Marele duce al Luxemburgului a abdicat de la tron după 25 de ani de domnie. Anunțul făcut chiar de Crăciun

Horoscop zilnic 27 decembrie 2024. Zodiile care se bucură de liniște în sânul familiei

Roboții lor adună cuburi și bile, se cațără pe pante abrupte, le plasează în diferite recipiente și au fost cei mai buni în cadrul First Tech Challenge.

Ce e, de fapt, Autovortex

Clubul care oferă copiilor șansa să construiască cu propriile mâini roboți funcționali se numește Autovortex și există de patru ani. Au mai fost în Rusia, în Germania, în Olanda, în Franţa, iar una dintre cele mai mari ținte de pe viitor este Campionatul Mondial, din America.

În prezent, clubul numără 26 de copii și este coordonat de Ionuț Panea, profesor care preda economia în limba germană la ASE. I-am scris din dorința de a afla direct de la sursă cum arată viitorul roboticii românești și am primit o invitație la server. Serverul, pentru a face lucrurile clare, e locul unde copiii lucrează, localizat pe undeva prin Pipera, într-o încăpere pe care Ionuț le-a pus-o la dispoziție. Iar când spun că lucrează, nu o spun doar pentru că sună bine.

Mi-au spus că stau deseori până dimineața, dar fără să o facă să sune ca un chin, pentru că timpul la server trece extrem de repede. De fapt, timpul trece foarte repede întotdeauna când faci ceva ce îți place în adevăratul sens al cuvântului.”Te uiți la ceas, e șapte seara, apoi clipești, vezi că e trei dimineața și nu știi exact cum s-a întâmplat asta”, mi-a spus Bogdan, elev în clasa a XI-a la liceul Tudor Vianu.

Cât despre competiția din Coreea pe care tocmai au câștigat-o, aceasta a fost, inițial, destinată doar elevilor din țară, dar anul acesta au mărit sfera de competitori. Robotul câștigător pe care l-au creat cei de la Autovortex în șase luni se numește Opossum, dar ceea ce m-a surprins e că a mai avut unul, coordonat de o altă echipă, numit Felix.

„Roboții de anul acesta aveau ca misiune să culeagă de pe teren cuburi sau bile. Robotul culegea aceste elemente de joc, fiecare echipă decidea ce sistem de colectare urma să folosească, după ce bilele se aflau pe roboți, ei trebuiau să le descarce în niște cutii plasate pe niște rampe foarte abrupte. Cu cât descărcai materialele în cutia plasată mai sus, cu atât era mai mare punctajul. În ultima parte a jocului, puteai să agăți robotul de o ștangă din partea de sus, pentru a rămâne prins”, mi-a explicat Ionuț. Mi-a mai spus și că reușita lor i-a uimit pe coreeni, pentru că nu se așteptau ca niște roboți atât de grei să se poată ridica, fiecare având cam 20 de kilograme.

Serverul, locul unde se nasc roboții Autovortex

Serverul arată precum un mic service. Oriunde ai întoarce capul, vezi piese, joystick-uri, șuruburi, telefoane și, piesele de rezistență, două imprimante 3D care lucrează încontinuu, pentru a printa piesele necesare. Printre altele, e și ticsit cu amintiri, fotografii de grup și nu numai, glume pe care membrii le împărtășesc și tot felul de obiecte și mesaje care le amintesc de întâmplări amuzante pe care le-au trăit împreună. Evident, nu lipsește un dulăpior plin cu premii câștigate de-a lungul timpului.

Fără vreo tentativă de a deveni siropoasă, chiar am avut senzația că am de-a face cu o familie, nu cu un grup de elevi pe care îi leagă o pasiune comună și atât. Ceea ce poate e firesc, dat fiind faptul că petrec atât de mult timp împreună și îi leagă atâtea lucruri, dincolo de munca propriu-zisă.

Pentru concursuri, există un set de reguli făcute de americani, iar sezonul începe întotdeauna în septembrie. „Anul acesta a fost agonie, pentru că s-a trecut pe Java. A trebuit să luăm telefoane cu Android, dar dezavantajul e că, oricât de bine ar merge, sistemul în sine e instabil. Dacă miști puțin firul, se deconectează. Practic, ai nevoie de două telefoane pentru a pune robotul în mișcare. Acestea se conectează între ele, încărcăm în telefonul din robot fișierele de programare, după care, din celălalt telefon, alegem ce vrem să rulăm. Apoi, robotul se va inițializa, iar copiii îl vor conduce. Avem o perioadă de autonomie de 30 de secunde, totul merge pe baza senzorilor”, mi-a explicat Ionuț.

Acum, Autovortex are chiar și un teren pe care poate testa roboții construiți de la zero. „Până acum, făceam totul după ochi. Modelam robotul virtual, îl simulam, îl puneam pe rampa virtuală, să vedem care e unghiul, dar nu e la fel ca atunci când testezi pe viu”. Mi-au arătat și cum se vede în plan virtual robotul pe care îl transformă în realitate, în programul Solidworks. Cât despre asta, copiii au două mari orientări: fie programarea, care e ceva mai plictisitoare, fie modelarea.

Cu modelarea mi-a arătat cum stă treaba Bogdan, pe care l-a învățat un membru Autovortex cu care colaborează de la distanță în prezent, pentru că s-a mutat în Germania. A învățat, în mare, „după ochi”, plecând de la o schiță și un cilindru. L-am întrebat dacă ceea ce a învățat la școală l-a ajutat în vreun fel și mi-a răspuns negativ. „M-ar fi ajutat dacă am fi făcut programare în Java la info”. Cei de la PTC le-au oferit, însă, niște cursuri de modelare acum puțin timp, ca să fie ceva mai profi. Au mai beneficiat de diverse sponsorizări, dar majoritatea călătoriilor și materialelor sunt asigurate din buzunarele părinților.

De asemenea, Autovortex nu se oprește aici. Dacă până de curând, din echipă făceau parte exclusiv elevi din Tudor Vianu, între timp au apărut și alții, la fel de talentați și pasionați. „Cu câteva luni în urmă am fost la o întâlnire cu directoarea liceului Vianu. Acolo l-am cunoscut pe Bogdan Enoiu de la McCann Erickson, și i-am vorbit despre ceea ce facem. Mi-a propus să începem un proiect, prin care să le dăm șansa unor copii din mediul semi-rural din apropierea Bucureștiului să facă”, mi-a mai spus Ionuț.

Prin urmare, au ajuns la Liceul Teoretic „Ion Ghica” din Răcari, unde au creat o echipă din robotică, ceva mai restrânsă, totuși. „Copiii au primit inițiativa foarte bucuroși. I-am ajutat cu piese, le-am explicat ce trebuie să facă, i-am ajutat și cu partea de electronică și de programare. Am făcut un schimb de experiență între copiii de acolo și copiii de la Vianu, care se pricepeau deja la robotică. Am vrut să facem o echipă de la zero, și acum au un robot aproape gata”, a spus Ionuț.