Lașii din spatele ecranelor: cei care uită că sportivi ca Simona Halep sunt tot oameni

Simona Halep a intrat din nou în „grațiile“ românilor, după ce a devenit primul număr 1 din istoria tenisului feminin. Mai presus de orice, cred cu tărie că Simona nu ne datorează nimic nouă, celor care o urmărim comod din fața televizoarelor.

[related]

UPDATE Pe 7 octombrie 2017, Simona Halep s-a calificat în finala turneului de la Beijing, China, după ce a învins-o pe letona Jelena Ostapenko, scor 6-2, 6-4. Odată cu această victoriei, Simona Halep, 26 de ani, a devenit numărul 1 WTA din 9 octombrie 2017. Este, totodată, prima jucătoare din România care ajunge pe această poziție.

Nu sunt comentator sportiv, ci doar urmăresc de drag meciurile, în special când joacă „sportivele noastre“ de care mulți suntem mândri doar când ies învingătoare, iar când suferă o înfrângere uităm să le încurajăm și ne vine mai ușor să le criticăm.

S-au stabilit datele alegerilor prezidențiale. Când vor merge românii la urne

Cât costă o asigurare facultativă pentru locuință în 2025. Prețurile aproape că s-au dublat

O urmăresc pe Halep de prin 2013, anul de grație în care a câștigat șase titluri WTA. Mi-a fost dragă de cum am văzut-o și, de regulă, mă fascinează calitățile și talentele oamenilor, iar Simona îmi pare un om extrem de modest și o sportivă foarte bună. În anii 2013-2014, Simona devenea cunoscută, îi bucura pe români și, mai important, punea din nou România la loc de cinste pe harta tenisului mondial. Începea să se scrie despre „revelația tenisului românesc“, iar fata timidă ajungea brusc în atenția publicului larg, fiind încurajată, lăudată, criticată și dându-i-se sfaturi și sugestii din toate părțile.

M-am bucurat nespus pentru toate reușitele Simonei și am fost infinit de tristă pentru toate înfrângerile. E drept, fiecare reacționăm diferit în fața eșecului. Eu, recunosc, după prima finală de la Roland Garros, unde a fost învinsă de rusoaica Maria Șarapova (4-6 7-6 4-6), am plâns de ciudă. De-a lungul timpului am observat însă români care au criticat-o, și nu mă refer la critici constructive sau venite din partea unor persoane avizate, ci la cele dure, gratuite și nemeritate. I s-a reproșat că este slabă din punct de vedere psihic, se enervează rapid și cedează, acesta fiind unul dintre principalele motive pentru care pierde.

Nu pot înțelege mentalitatea asta îngustă. Să nu uităm că s-au mai sacrificat, la propriu, și alți oameni pentru țară și nu mi se pare că le-am onorat așa cum ar fi trebuit memoria. Și, la urma urmei, ce sacrificii a făcut România pentru Halep?

Da, e drept, se enervează, știm deja celebrele ei gesturi de a lovi racheta de pământ și de a se certa cu voce tare, ducându-și două degete la tâmplă. Da, Simona îmi pare o jucătoare orgolioasă, ambițioasă și extrem de autocritică. Și cred că, dincolo de talent și muncă, au contat foarte mult și aceste lucruri în succesul ei. Și știți ce mai face Simona uneori? Le cere oamenilor din tribună să o încurajeze, pentru că are o importanță deosebită pentru ea să-i simtă alături pe necunoscuții pentru care face spectacol pe teren.

Andre Agassi scria în autobiografia sa că tenisul este cel mai singuratic sport („N-ai unde să te ascunzi când lucrurile merg prost. Ești doar tu acolo, dezgolit“), dar și că fiecare meci este „o viață în miniatură“ („Cred că nu este o întâmplare faptul că tenisul se folosește limbajul vieții: avantaj, vină/greșeală, lovitură, iubire, elementele de bază ale tenisului sunt cele ale existenței cotidiene“).

Cred că ce ar trebui să înțeleagă în primul rând cei grăbiți să „o certe“ după fiecare înfrângere este că Simona Halep nu ne este datoare cu nimic și că, la fel cum unii se distanțează de eșecurile ei alegând să o învinovățească în loc să o încurajeze și să-i ridice moralul, nici victoriile ei nu ni se cuvin. În afară de respect și mulțumiri pentru un public cu adevărat minunat și pe care nu uită să le ofere la finalul tuturor meciurilor, Simona Halep nu ne este datoare. Sigur, Simona datorează mult familiei, care a avut încredere în ea și a făcut sacrificii mari pentru a putea juca la un asemenea nivel (știm cu toții că tenisul este unul dintre cele mai costisitoare sporturi din lume), antrenorilor și echipei sale, oamenilor care i-au fost mereu alături, dar nu nouă.

Apoi, ar trebui să ne gândim că nu e chiar fair-play, deși e la îndemână, să stăm în fața televizoarelor și să emitem comentarii absolut răutăcioase. Presiunea din teren apasă oricum pe umerii ei și vine din multe direcții – presiunea unei adversare de temut (cum a fost în semifinala de la Montreal, nemțoaica Angelique Kerber, a doua jucătoare a lumii), presiunea de a nu-și dezamăgi oamenii dragi, presiunea de a nu fi sub nivelul așteptărilor publicului, care devin din ce în ce mai mari, și, mai presus de orice, presiunea de a nu se dezamăgi pe sine.

Multe reacții negative au apărut după ce a hotărât că nu va participa la Jocurile Olimpice de la Rio, invocând îngrijorarea cu privire la virusul Zika. Argumentul „trebuie să se sacrifice pentru țară“ mi s-a părut cel mai stupid dintre toate.

Titlul de mai jos este un mix al unor declarații făcute de Marian Chirvase, fost hocheist la Steaua („De foarte mult timp ea trebuia să meargă la un psiholog. Are mari probleme cu capul. Uită-te, acum de exemplu nu vrea să meargă că nu ştiu ce o înţeapă. Merge toată lumea, ea nu! Deci figurile astea de doi lei deranjează“) și de Doru Dumitrescu, om cu peste 250 de filme în palmares („Este o vacă, când pierde îşi dă antrenorul afară, o needucată“). Un asemenea comentariu de la un om care a cunoscut lumea sportului mi se pare jenant, iar al doilea este de-a dreptul grobian.

Nu pot înțelege mentalitatea asta îngustă. Să nu uităm că s-au mai sacrificat, la propriu, și alți oameni pentru țară și nu mi se pare că le-am onorat așa cum ar fi trebuit memoria. Și, la urma urmei, ce sacrificii a făcut România pentru Halep?

La începuturile carierei nu România a susținut-o financiar, nici măcar condiții nu i-a oferit, a ajuns la aceste performanțe remarcabile în principal datorită ei, deci nu văd ce obligație ar avea să-și pună în pericol viața și cariera și, dincolo de asta, nu văd de ce nu-i putem respecta decizia. Dar, sigur, putem să scriem câteva cuvinte urâte pe Facebook, să ne acuzăm sportivii de lașitate, când noi înșine suntem de multe ori niște lași.

La fel de aberante mi s-au părut și supozițiile unora potrivit cărora Simona a ales să nu meargă la Olimpiadă „ofticată“ fiind că nu a fost aleasă portdrapelul României. Și, dacă prin absurd ar fi așa, nu are dreptul să se simtă neîndreptățită având în vedere că este, totuși, una dintre cele mai titrate sportive românce în acest moment?

Cred că ar fi mai frumos și mai omenesc să-i fim alături indiferent de rezultatul de pe tabelă și, poate, mai ales când nu este unul bun, pentru că atunci are cea mai mare nevoie de încurajări. Și în plus le merită, pentru că în fiecare meci, indiferent dacă este în dezavantaj sau conduce detașat, Simona luptă pentru fiecare minge, se ceartă pe sine pentru fiecare greşeală şi se bucură pentru fiecare punct câştigat. Și e atât de sinceră și frumoasă acea bucurie de pe chipul ei, acel gest cu pumnul strâns, dar mai ales bucuria victoriei – când lasă să-i cadă racheta din mâini, zâmbește, aruncă o privire fugară în tribune, capul i se ridică spre cer și își acoperă fața în mâini. Este momentul ei! Nu știm ce simte exact, dar nici nu cred că pot fi descrise în cuvinte acele câteva secunde, la fel cum nu știm ce simte nici când pierde.

Și dacă totuși nu v-am convins că poate ar trebui să fim mai…oameni cu un om care chiar ne face mândri că suntem români, atunci vreau să vă mai amintesc două momente care m-au făcut să o respect și să o apreciez chiar mai mult.

La Turneul Campioanelor 2014 (da, când Simona a reușit să o învingă pentru prima dată, sunt convinsă că nu și ultima, pe Serena Williams) Simona a jucat cu sârboaica Ana Ivanovici. Dacă aceasta ar fi câștigat în două seturi, Serena Williams ar fi fost automat eliminată. Bineînțeles că la momentul respectiv cârcotașii au fost ferm convinși că Simona se „va lăsa bătută“ doar pentru a-și elimina cea mai de temut adversară, mai ales după ce a pierdut primul set în fața jucătoarei din Serbia. Contrar așteptărilor, Simona a câștigat al doilea set, deși a însemnat să-și consume energia într-un al treilea set, ea fiind deja calificată în semifinale, și să „salveze“ liderul mondial. A pierdut setul decisiv și ulterior a pierdut finala în fața Serenei Williams. Au apărut titluri precum cel de mai jos. Eu nu cred că a fost o greșeală strategică, ci a fost cea mai puternică victorie pe care a marcat-o Simona Halep – victoria de a fi un om cinstit.

Al doilea moment este chiar din finala la dublu de la Montreal (deci fata asta a avut un maraton și a ajuns în finale atât la simplu, cât și la dublu!), unde a jucat cu Monica Niculescu și, din păcate, au pierdut în fața rusoaicelor Ekaterina Makarova şi Elena Vesnina (3-6 6-7), care, într-adevăr, au fost excelente. Simona a ascultat cu sfințenie indicațiile Monicăi, îi cerea sfaturi și am simțit că s-a străduit enorm mai ales de dragul partenerei sale. Asta mi-a demonstrat că Simona este și un om frumos, care știe când să fie orgolioasă și când să-i asculte pe ceilalți.

[related]

Simona își îmbunătățește din ce în ce mai mult jocul și starea de spirit, mai ales datorită antrenorului ei, australianul Darren Cahill, care, am observat, în timpul meciurilor îi dă puține sfaturi legate de tehnica de joc și foarte multe legate de atitudine, să elimine gândurile negative, să aibă încredere în ea. Asta îmi permit să vă cer și eu: aveți încredere în omul și sportivul Simona Halep. Merită!