De ce nu ne amintim evenimente din copilărie

Majoritatea dintre noi nu avem nici măcar o amintire din primii trei-patru ani din viață. De fapt, avem amintiri foarte vagi de dinainte să împlinim șapte ani.

Fenomenul este cunoscut sub numele de „amnezia copilăriei” și e investigat de psihologi de foarte mult timp. Jeanne Shinskey, psiholog la Royal Holloway, a încercat să explice cum funcționează, într-un articol publicat pe The Conversation. După cum scrie aceasta, ar părea că motivul pentru care nu ne amintim nimic e că în copilărie nu avem memoria dezvoltată. 

Totuși, copiii de șase luni pot forma amintiri pe termen scurt, care durează câteva minute, și amintiri pe termen lung care durează săptămâni sau chiar luni. Preșcolarii își pot aminti ani întregi anumite evenimente, dar, evident, memoria lor nu e nici pe departe asemănătoare celei pe care o au adulții. Schimbările care apar odată cu dezvoltarea reprezintă una dintre cele mai plauzibile explicații pentru amnezia copilăriei.

Procesele prin care se formează amintirile implică mai multe regiuni cerebrale. De exemplu, hipocampul continuă dezvoltarea până la șapte ani (cel puțin). Potrivit lui Shinskey, și limba ar putea juca un rol important. Până la șase ani, cei mici progresează de la a rosti câte un cuvânt la fluență în limba nativă, așa că schimbările majore în abilitățile de comunicare se suprapun cu perioada de amnezie a copilăriei.

Un studiu a demonstrat că abilitatea unui copil de a verbaliza o întâmplare e strâns legată de modul în care și-o va aminti în viitor. Copiii cu vârste mai mari de 26 de luni care erau capabili să descrie un eveniment și l-au amintit și cinci ani mai târziu. Cei care nu puteau vorbi, pe de altă parte, nu și-au mai amintit nimic. Așadar, asta sugerează că amintirile preverbale se pierd dacă nu sunt „traduse”.

De asemenea, un rol important îl joacă și povestirea acestor evenimente, care implică automat și dezvoltarea anumitor abilități sociale. Un copil care este încurajat în familie să povestească ceva ce i s-a întâmplat își va aminti mult mai mult timp evenimentul respectiv. S-a descoperit că adulții maori (populația indigenă polineziană din Noua Zeelandă) au cele mai timpurii amintiri din copilărie (doi ani și jumătate), în raport cu orice altă societate studiată. Asta se întâmplă pentru că au un stil elaborat de a povesti întâmplări familiale. În plus, povestirea ajută la conturarea unei amintiri coerente, iar coerența ajută memoria să o fixeze.

Există culturi care prețuiesc cel mai mult autonomia (America de Nord, Europa de Vest), iar în cadrul acestora, adulții au tendința de a reține întâmplări individuale mai mult timp, spre deosebire de culturile care prețuiesc mai mult relaționarea (Asia, Africa). După cum scrie și Jeanne, un copil american și-ar putea aminti mai bine când a primit un calificativ bun în perioada preșcolară, în timp ce un copil chinez și-ar aminti mai clar cum a învățat împreună cu toată clasa un anumit cântecel.

Oricum, chiar dacă mai e o cale lungă până experții vor elucida misterul amneziei copilăriei, se fac progrese. Un lucru e clar: chiar dacă nu ne amintim evenimente specifice din copilărie, acumularea lor ne influențează negreșit comportamentul la maturitate. Primii ani de viață sunt, în mod paradoxal, „uitabili” și totuși fundamentali în dezvoltarea noastră.